Ce caut defapt?

Un drum pustiu... un drum pe care n-ar trebui sa fiu! De ce sunt aici? Dar unde sunt? Unde ma indrept? Ce caut? Poate o viata, poate o speranta, sau poate doar liniste. Liniste, pentru ce? Ce s-a intamplat atat de grav de caut linistea de parca ar fi aerul pe care il respir? Poate nu caut liniste. Poate caut altceva, poate caut o lume mai buna, intelegere, vise implinite, poate nu caut nimic defapt. Unde esti tu? Tu nu mai esti demult. Nici nu ai fost vreodata. Ai fost doar o speranta din marea de vise moarte care s-a stins de mult. Nu te caut nici pe tine. Nu stiu ce caut. Poate o lacrima, poate un sarut. Dar nu orice fel de sarut. Nu caut un sarut fizic, caut un sarut al implinirii viselor, un sarut plin de fericire, un sarut care sa-mi lumineze chipul, un sarut pe care n-am sa pot sa-l uit vreodata.

Poate doar m-am pierdut prin viata. Poate realitatea a devenit confuza si ma cred in alta parte, poate nu mai recunosc lucrurile din jurul meu, lucrurile din realitate. Am amestecat visele prea mult cu realitatea. Ce mai e adevarat si ce a ramas minciuna? Poate si insasi existenta mea e o minciuna. Dar nu ar conta. Chiar m-as bucura. Ar fi frumos sa stiu ca nu exist defapt, ca sunt gandul cuiva, apartin de o imaginatie bolnava si cand se va hotari sa ma distruga atunci voi muri. Poate fac parte dintr-un joc video si cand imi pierd toate vietile mor. Dar ce fac atunci cand dai "New game"? Ma nasc din nou!? Nu! Nu vreau asta. Vreau sa dorm si sa visez un vis frumos, un vis perfect, un vis care sa nu imi dea impresia ca e vis si sa porneasca din realitate si sa o schimbe in asa fel incat sa fiu fericita, foarte fericita! Chiar daca, in final, e doar un vis. Sper doar sa nu aflu vreodata ca a fost nimic mai mult decat o iluzie. Da, o iluzie din care sa nu-mi revin! Ar fi pacat totusi caci nimic din ce as putea realiza totusi ar fi doar impresie si doar eu as stii de succesele mele in timp ce restul lumii m-ar compatimi dandu-si seama ca sunt rupta complet de realitate. Ar fi pacat pentru mine, nu?

Dar ce iti pasa tie? Tie nu iti pasa. Nici nu ar avea de ce. Tu esti doar o fantoma trecatoare, o figura fara importanta care citeste si pleaca mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu esti nici o minune, nici o solutie pentru mine. Esti doar o umbra care dispare cand soarele apune. Dar nu ma aflu aici sa cercetez asupra existentei tale. Sunt aici sa descopar ce caut. Dar o sa gasesc? Cum pot sa ma gandesc la asta, cand eu nu stiu ce vreau defapt? Chiar toate trebuie sa aiba legatura cu imaginatia si cu o lume ireala? De ce in realitate nu poate fi cum vrei? De ce trebuie sa faci nenumarate sacrificii pentru mici clipe de fericire, de ce trebuie sa te adaptezi unor reguli fara logica ale realitatii? Pur si simplu, DE CE? Aceasta intrebare nu are de multe ori un raspuns. Cred ca m-am si plictisit sa-l mai caut.

Ai o soltuie? Stiu ca nu ai, dar simteam nevoia sa te intreb. Dar cine esti tu? De ce m-ar interesa, oare? Poate totusi te caut pe tine sau poate ma insel. Daca ai cum sa ma ajuti, e ok, daca nu, poti sa pleci. Prezenta sau absenta ta nu ma influenteaza cu nimic, nici rau, nici bun. Lasa-ma doar sa fiu o visatoare, sa imi iau zborul mereu pe nepregatite si sa cad din cer atunci cand ajung la inaltimea cea mai mare si sa cad in spini! Sa iti spun niste versuri, dintr-o poezie de a mea(care se numeste "Suflet cazut"), sunt chiar ultimile 4:"Daca tu o sa vrei sa mori,Sa numai vezi lumea-n culoriNu te opresc caci sunt nimeni,Doar un suflet cazut in spini."Aceste versuri sunt total neadevarate, pentru ca eu sunt genul de persoana care imi place sa ajut. Prietenii stiu asta bine. Imi place sa le dau sfaturi. Uneori mai ajut si necunoscuti. Ai naibii necunoscuti! De ce se amesteca ei in viata mea? De ce imi pasa mie de problemele lor? Scuze, unele persoane m-au dezamagit complet. De la prieteni foarte buni, am ajuns sa intrerupem legatura de tot. Tragic, nu? O persoana pe care ai ajutat-o mult, un prieten care parea a fi pentru totdeauna, sa ajungi sa il dispretuiesti profund si sa numai vrei sa vorbesti vreodata cu el. Aici sa stii ca nu fac referire la capitolul "iubire", chiar nu are nicio legatura, e vorba strict de prietenii.

Libertate - vreau sa fiu libera ca pasarea cerului!

Vreau sa evadez! Vreau sa ma pierd de lume pe o insula pustie, fara calculator, fara internet, doar cu o coliba din lemn destul de incapatoare pentru o persoana, cu o bucatarie modesta si o camera cu un pat moale. In jurul meu vreau sa fie multa verdeata, multi copaci, flori si plante de tot felul. Sa imi gasesc mancare cu usurinta, sa fie mereu cald... Sa am cateva haine pe care sa le spal intr-un rau din apropiere, cu apa limpede si care sa curga dintr-un munte de undeva din nord. In zilele ploioase sa ies afara si sa alerg prin ploaie, pe plaja in picioarele goale. Sa ma bucur de natura si sa uit de existenta lumii, sa fiu doar eu cu mine. Sa am hartie si pix sa pot sa imi scriu idei oricand simt nevoia sau sa fac conversatii imaginare cu extraterestri. Sa fiu libera ca pasarea cerului si sa nu fiu invidioasa cand vad un pescarus zburand sus pe cer. Sa fiu aproape de soare si noaptea, de luna. Sa stau intinsa pe iarba proaspata, sa simt miros de salcie si sa inumar stelele incercand sa recunosc vreo constelatie cunoscuta sau sa atribui forme proprii imaginatiei mele cerului plin de stele. In noptile ploioase sa stau in coliba privind la geam cum cad picaturile si sa privesc oceanul din apropiere. Sa ma chinui sa-mi fac o barca din lemn si de fiecare data sa se scufunde si sa ma enervez dupa care sa rad de propria mea naivitate. Dupa o luna sa gasesc un animal care sa-mi fie devotat, sa fie ceva asemanator cu o felina sau un caine pufos si mare cu ochi albastri sau verzi. Sa-mi tina companie cam vreun an asa. Dupa care nu sunt sigura daca as schimba modul asta de trai. O sa ma bucur de inconjurul naturii in fiecare zi, voi zambi cand afara va fi soare, voi alerga prin ploaie si voi fi cu adevarat fericita! N-am nevoie de ei, ipocritii societatii si de conceptiile lor tampite despre lume, nu am nevoie de politica lor nedreapta si de falsele lor sentimente! Nu am nevoie de nimeni! Doar de mine si un animal. Si sa fie cald. Si sa pot sa traiesc. Atat. E de ajuns. Cred totusi ca oamenii nu au fost vreodata fericiti cu adevarat. Insulele pustii cu cate un om care nu vrea sa plece de acolo sunt doar in filme sau jocuri. Realitatea e cu totul diferita. Ma gandeam la indieni, ei traiesc in natura, dar trebuie sa omoare pentru carne si sunt sigura ca nu au o comunitate de care sunt complet mandri si nu si-ar schimba in niciun fel modul de trai. Vreau sa ma bucur de rasarit si de apus, vreau sa gust din vantul plin de mirosul florilor si sa simt ca traiesc, sa nu fie nimeni in preajma mea, astfel nu vor exista conflicte si voi putea face ce doresc fara sa ma gandesc la nimeni... Totul ar fi perfect, pacat ca nu va fi niciodata adevarat. Lucrurile perfecte nu exista. Dar poti sa visezi incontinuare. Nu ca ar schimba cu ceva realitatea sau problemele si nervii de zi cu zi, dar e o solutie temporara care este placuta tuturor. Sa visezi e o arta! Visele tale pot fi placute pentru ceilalti, le pot aduce buna dispozitie, doar ca pe tine te vor intrista mereu in final, pentru ca visele raman vise. Ar fi prea frumos ca sa fie adevarate, nu-i asa? Imi place sa vorbesc, sa povestesc, si in final sa nu spun nimic. E refugiul meu contra societatii. Uneori, incep prin a-mi exprima opiniile adevarate, dar continui prin a-l deruta pe cel cu care vorbesc incat numai stie ce vreau si ce nu vreau defapt. Cateodata ma pierd si eu. Dar un lucru e sigur: imi place sa visez, si oricat de idioata ar fi viata visele nu o sa mi le ia nimeni, pentru ca doar eu am dreptul sa le omor, sa le reinvii, sa le strivesc, sa le dau speranta. Sunt propria mea stapana. Factorii din jur care influenteaza visul sunt doar slujitorii, eu sunt cea care ia deciziile in final. Poate gresesc cu un lucru: visez prea mult. Opreste-ma daca poti!