"Nu vreau"

Nu stiu cum se intampla... dar de fiecare data cand spun "nu vreau ceva anume" exact lucrul ala se intampla. Si nu e ca si cum mi-as pune toata energia in asta. Sa zicem ca fac un comentariu destul de intamplator unde imi exprim chestiile pe care nu le vreau. Si la ceva timp exact aia se intampla. 

Deci nu vreau o casa cu doua etaje, undeva langa mare, nu vreau o masina sport, etc etc :)) 

Nu stiu exact cum functioneaza lumea, dar universul clar nu stie de cuvantul "nu". In dictionarul lui nu exista aceasta definitie. Din toate exemplele o sa dau doar 2 exemple .. asa mai banale oarecum, dar nu vreau sa intru in cine stie ce detalii ca imi e putin teama sa nu se intample in continuare daca tot le povestesc. Am avut banchetul de a 12-a de curand, si ziceam eu asa ca nu vreau sa fac cu o profa poza, ca nu o suport deloc. Fix cand faceam poze, s-a bagat aia exact langa mine. Nu stiu cum a reusit... si as fi fugit eu de acolo, dar nu puteam.... pentru ca erau colegii in toate partile! Deci, ascunde-te daca poti :)) abia astept sa vad poza sa mai rad putin ironic. Apoi, nu suportam un prof, si tocmai ala a dansat fix unde eram si eu. Cu asta n-am mai zis cu voce tare, dar tot s-a intamplat! Bine, astea sunt asa niste lucruri destul de amuzante, dar se intampla altele mai grave uneori :D.

Ceva imi spune ca nu mi se intampla doar mie lucruri de genul :))

Teorii in contradictie cu practica(zborul-posibil?)

Tu esti aici. Eu sunt acolo. Suntem ca doua linii paralele. Nu ne intalnim niciodata. Dar, conform unei teorii mai complicate ne putem intalni intr-un punct din infinit. Dar cine a ajuns pana la infinit? Nimeni. E ciudat ceea ce spun? Sa nu ti se para, caci sunt anumite reguli care depasesc capacitatea de intelegere a omului(cel putin teoretic). Cum adica doua linii tampite paralele nu se intalnesc niciodata, dar intr-un punct de la infinit se intalnesc? Suna ironic... E cam si cum ai spune cuiva: "Desigur, visul tau e imposibil sa se implineasca, dar poti sa speri mereu sa se implineasca." Pe mine nu ma intereseaza acum de vis, pe mine ma intereseaza sa vad punctul ala de la infinit unde se intalnesc liniile alea paralele. Dar n-o sa-l vad... asa cum nici vreun vis imposibil nu o sa se implineasca.





Daca iti doresti sa zbori, nu te opreste nimeni. Poti sa iei primul avion si sa zbori unde vrei tu. Dar cine vrea sa zboare cu avionul? Tu vrei sa te inalti spre cer, cu aripi, sau fara, dar sa o faci prin fortele tale, sa simti aerul venindu-ti in fata cum le vin si pasarilor... Vise, vise, si iar vise? Cine ti-a dat voie sa visezi atat? Dar daca vrei intradevar sa vina sfarsitul lumii impune o regula tuturor, sa inceteze sa viseze imposibilul! Atunci chiar ca s-ar sfarsi lumea. Deci, rezulta ca noi ne hranim existenta cu vise... vise desarte care unele se vor implini, majoritatea nu. Cine ne poate opri, pe noi, care suntem considerati fiinte inteligente(ne folosim doar 15% din creier, si geniile ar ajunge pana la 20%). Dar daca tot suntem atata de inteligenti, de ce nu ne folosim tot creierul? Iti inchipui ce am putea face cu 100%, daca doar geniile folosesc 20% si ai vazut si tu cate exista (acceleratoare de particule, internet cu fibra wireless, tot felul de aparate medicale complicate, avansari in industrie, masini de tot felul). Avem atatea pe lume, si totusi nu stim cum sa ne bucuram de ele. Noi, daca suntem asa de inteligenti, de ce nu putem face ce pot cu usurinta ale vietati si sa zburam? De ce nu putem sa zburam?






Sunt unele intrebari, la care nu gasesc raspuns intotdeauna. Uneori ma chinui sa trag concluzii bazate doar pe ideile mele si din cele auzite de pe aici-colo. Ma multumesc cu raspunsurile mele, dar apoi intreb din nou si mi se pare ca teoria e gresita. De ce oare? Pentru ca nu am niciodata un raspuns final, un raspuns care sa ma multumeasca pe deplin, care sa-mi satisfaca toata curiozitatea intrebarii. Ce m-a apucat cu zburatul? De ce vreau sa zbor? De ce am visat ca aveam aripi si am zburat? De ce mi-a placut asa de mult visul? De ce in povestile mele sunt ingeri care au aripi si zboara? De ce imposibilul este atat de atragator? 30 Seconds To Mars au o melodie foarte sugestiva care trateaza acest subiect "imposibilul" intr-un mod care iti atrage atentia. Se numeste "Savior".





Iata si versurile:

--Until you crash
Until you burn
Until you lie
Until you learn
Until you see
Until you believe
Until you fight
Until you fall
Until the end of everything at all
Until you die
Until you're alive

Don't save me, don't save me, cause I don't care
Don't save me, don't save me, cause
I don't care

Until you give
Until you've used
Until you've lost
Until you lose
Until you see, how could you believe?

Until you've lived a thousand times
Until you've seen the other side
This is my chance, this is my change.

Don't save me, don't save me, cause I don't care
Don't save me, don't save me, cause
I don't care

Until the truth becomes a lie
Until you change, until you deny
Until you believe

This is my chance, this is my chance
I'll take it now because I can
This is my chance, I want it now

Don't save me, don't save me, cause I don't care
Don't save me, don't save me, cause
I don't care

Save me, save me, save me
Save me, save me, save me
I don't care--


Sunt sigura ca e o poveste destul de interesanta in spatele acestor versuri care in fond exprima dorinta cuiva de a nu fi salvat pana cand nu treci prin toate cele specificate, care nu sunt de-a dreptul niste lucruri imposibile. Unele bineinteles nu le putem trece ca sens propriu, caci atunci intradevar ar fi imposibile. In fine, daca cineva ar trece prin toate experientele care sunt in versuri, ce chef ar mai avea acel cineva sa mai salveze pe un altul, care probabil nu a patit atatea? Cui i-ar mai pasa de restul lumii dupa ce ar fi vazut chiar toate partile(sau majoritatea) rele ale lumii, din lume etc.? Probabil nimanui(cel putin nu om).





Spune-mi tu acum, se merita sau nu sa visezi? Eu zic ca se merita, pentru ca pana la urma asta e ce ne ramane de facut, atunci cand nimic altceva numai e. Suna trist? Asta e realitatea. Dar ai dreptul sa speri la o lume mai buna(desi nu crezi in ea). Ai dreptul sa te autodistrugi, sa te dezamagesti, dar la ce folos? De ce trebuie sa fie mereu batalia asta intre tine cu tine? Te intrebi cum de la niste linii paralele am ajuns la zbor(respectiv lucruri imposibile) si apoi la o trupa alternative, am inceput sa comentez o melodie de-a lor, dupa care am trecut la intrebarea daca merita sa visezi? Daca ai citit cu atentie ai vedea ca am legat toate astea intr-un fel sau altul... Am comparat banalitatea lor existenta sau non-existenta cu exemple din viata reala. Pur si simplu am incercat sa leg teoria cu practica. Si ce a iesit? O mare contrazicere. Liniile paralele se intalnesc, dar defapt nu se intalnesc. Visele se implinesc, dar defapt nu se implinesc. Melodia trupei 30STM e draguta, dar la ce iti foloseste in viata(decat daca esti un dependent al muzicii, cum sunt eu, si adori sa traiesti din melodii si asculti muzica non-stop)? Comentariile mele la toate astea la ce iti folosesc daca nu crezi sau nu intelegi ce vreau sa spun? Si daca pana la urma intelegi la ce iti folosesc oricum toate astea?

Ce caut defapt?

Un drum pustiu... un drum pe care n-ar trebui sa fiu! De ce sunt aici? Dar unde sunt? Unde ma indrept? Ce caut? Poate o viata, poate o speranta, sau poate doar liniste. Liniste, pentru ce? Ce s-a intamplat atat de grav de caut linistea de parca ar fi aerul pe care il respir? Poate nu caut liniste. Poate caut altceva, poate caut o lume mai buna, intelegere, vise implinite, poate nu caut nimic defapt. Unde esti tu? Tu nu mai esti demult. Nici nu ai fost vreodata. Ai fost doar o speranta din marea de vise moarte care s-a stins de mult. Nu te caut nici pe tine. Nu stiu ce caut. Poate o lacrima, poate un sarut. Dar nu orice fel de sarut. Nu caut un sarut fizic, caut un sarut al implinirii viselor, un sarut plin de fericire, un sarut care sa-mi lumineze chipul, un sarut pe care n-am sa pot sa-l uit vreodata.

Poate doar m-am pierdut prin viata. Poate realitatea a devenit confuza si ma cred in alta parte, poate nu mai recunosc lucrurile din jurul meu, lucrurile din realitate. Am amestecat visele prea mult cu realitatea. Ce mai e adevarat si ce a ramas minciuna? Poate si insasi existenta mea e o minciuna. Dar nu ar conta. Chiar m-as bucura. Ar fi frumos sa stiu ca nu exist defapt, ca sunt gandul cuiva, apartin de o imaginatie bolnava si cand se va hotari sa ma distruga atunci voi muri. Poate fac parte dintr-un joc video si cand imi pierd toate vietile mor. Dar ce fac atunci cand dai "New game"? Ma nasc din nou!? Nu! Nu vreau asta. Vreau sa dorm si sa visez un vis frumos, un vis perfect, un vis care sa nu imi dea impresia ca e vis si sa porneasca din realitate si sa o schimbe in asa fel incat sa fiu fericita, foarte fericita! Chiar daca, in final, e doar un vis. Sper doar sa nu aflu vreodata ca a fost nimic mai mult decat o iluzie. Da, o iluzie din care sa nu-mi revin! Ar fi pacat totusi caci nimic din ce as putea realiza totusi ar fi doar impresie si doar eu as stii de succesele mele in timp ce restul lumii m-ar compatimi dandu-si seama ca sunt rupta complet de realitate. Ar fi pacat pentru mine, nu?

Dar ce iti pasa tie? Tie nu iti pasa. Nici nu ar avea de ce. Tu esti doar o fantoma trecatoare, o figura fara importanta care citeste si pleaca mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu esti nici o minune, nici o solutie pentru mine. Esti doar o umbra care dispare cand soarele apune. Dar nu ma aflu aici sa cercetez asupra existentei tale. Sunt aici sa descopar ce caut. Dar o sa gasesc? Cum pot sa ma gandesc la asta, cand eu nu stiu ce vreau defapt? Chiar toate trebuie sa aiba legatura cu imaginatia si cu o lume ireala? De ce in realitate nu poate fi cum vrei? De ce trebuie sa faci nenumarate sacrificii pentru mici clipe de fericire, de ce trebuie sa te adaptezi unor reguli fara logica ale realitatii? Pur si simplu, DE CE? Aceasta intrebare nu are de multe ori un raspuns. Cred ca m-am si plictisit sa-l mai caut.

Ai o soltuie? Stiu ca nu ai, dar simteam nevoia sa te intreb. Dar cine esti tu? De ce m-ar interesa, oare? Poate totusi te caut pe tine sau poate ma insel. Daca ai cum sa ma ajuti, e ok, daca nu, poti sa pleci. Prezenta sau absenta ta nu ma influenteaza cu nimic, nici rau, nici bun. Lasa-ma doar sa fiu o visatoare, sa imi iau zborul mereu pe nepregatite si sa cad din cer atunci cand ajung la inaltimea cea mai mare si sa cad in spini! Sa iti spun niste versuri, dintr-o poezie de a mea(care se numeste "Suflet cazut"), sunt chiar ultimile 4:"Daca tu o sa vrei sa mori,Sa numai vezi lumea-n culoriNu te opresc caci sunt nimeni,Doar un suflet cazut in spini."Aceste versuri sunt total neadevarate, pentru ca eu sunt genul de persoana care imi place sa ajut. Prietenii stiu asta bine. Imi place sa le dau sfaturi. Uneori mai ajut si necunoscuti. Ai naibii necunoscuti! De ce se amesteca ei in viata mea? De ce imi pasa mie de problemele lor? Scuze, unele persoane m-au dezamagit complet. De la prieteni foarte buni, am ajuns sa intrerupem legatura de tot. Tragic, nu? O persoana pe care ai ajutat-o mult, un prieten care parea a fi pentru totdeauna, sa ajungi sa il dispretuiesti profund si sa numai vrei sa vorbesti vreodata cu el. Aici sa stii ca nu fac referire la capitolul "iubire", chiar nu are nicio legatura, e vorba strict de prietenii.

O seara de iarna... confuzie...

Am creat blog-ul asta pentru ca am multe de spus si nu stiu cui sa i le spun. Cine sa ma inteleaga? Tu? Cu siguranta nu. Nu-mi pasa oricum. M-ai contrazice la ce am de spus, normal. Nu incerca sa negi. Nu am avut niciodata probleme cu adevarat grave: am toata familia(aproximativ) cu mine, am prieteni, am avut parte de distractii, chestii interesante... nu ma pot plange. Dar conceptul meu despre viata e un pic diferit. Sunt o fire pesimista. Cred ca educatia e de vina. Nu parintii, ci eu. M-am uitat la prea multe telenovele si am tendinta sa dramatizez totul :)) bine, nu chiar totul, dar aproximativ. Acum numai imi plac, dar mi-au ramas in cap niste idei tampite pe care nu stiu cum o sa le scot vreodata.

Apoi am descoperit ca viata nu e ca in filme. In filme se termina frumos, aici nu. Realitatea e cu totul diferita. Am citit carti, sau am incercat(caci nu le-am terminat) de psihologie si de problema asta cu a fi optimist/pesimist cum sa ai succese in viata, in fine, chestii de genul. M-au ajutat pe moment, dar cum am pus cartea jos si am revenit in lumea reala am realizat ca nu e asa de simplu.

Am urmarit un documentar "The Secret", e foarte bine realizat. Ti-l recomand, oricine ai fi. Dar sa nu crezi ca tot ce spune acolo e chiar adevarat. Am sa iti dau un exemplu concret. Acolo spune ca un gand pozitiv are o putere de 1000 de ori mai mare decat un gand negativ, dar nu e adevarat. Poate pentru astia dinafara o fi, pentru ca ei au alta mentalitate, dar pentru romani e putin degeaba :)). Deci fii atent/a un gand negativ daca iti trece fulgerator prin minte se poate implini in urmatoarea clipa, si apoi daca te concentrezi cu pasiune(cum avem noi tendinta sa facem deobicei) pe un gand tot asa negativ stii cate lucruri negative ti se pot intampla? Un gand pozitiv e egal cu 0 in fata unuia negativ si asta pentru ca ne-am obisnuit sa gandim rau ca si cum asa ar trebui sa se intample.

Apoi, o sa zici ca te-ai schimbat de ceva timp si ca ai gandit pozitiv, dar nu s-a intamplat nimic bun pentru tine. Hai sa iti spun un secret: gandurile negative inca te mai urmaresc si o sa fie destul de greu sa scapi de ele de tot, pentru ca in orice situatie rea va trebui sa gandesti pozitiv si sa speri spre bine ca in ceva timp(nu stiu cat) sa se intample mai multe lucruri bune in viata ta si sa nu mai pierzi asa ceva ce pentru altii e foarte usor sa castige. Suntem diferiti, dar cineva spunea odata: mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate.

Inteleg ca visele sunt frumoase si e pacat sa le distrugi dinainte de a se contura putin. Dar ce greu e atunci cand iti intra in vene si apoi se sparg, nu-i asa?(si aici nu fac aluzie la ceva fizic) Visele, vai, ce frumos e sa visezi! Cat as mai visa! Pacat ca visele mele se termina prost oricum. Eu scriu povesti, sunt destul de lungi, ideea e ca toate se termina prost. Ma gandeam la Eminescu, el are niste poezii triste, oare astea nu au influentat viata lui in negativitate? Sunt curioasa insa ce viata a avut Bacovia, care are niste poezii cu adevarat macabre! Le ador, nu pot sa neg... si inspre partea aia ma indrept si eu, dar ma intreb, o sa stiu sa ma opresc inainte sa cad in prapastie? Sau am cazut deja? Mai pot sa ma ridic?

Pe calculator am niste texte... le-am denumit "confesiune de ganduri" sunt strict personale... asa ca nu le voi posta, dar vreau sa zic ca acolo imi exprim sentimentele sincer(ca acum doar ca mult mai exemplificat si fara retineri in anumite chestii) si am constatat ca uneori exagerez... dar in final tot la concluziile alea stupide ajung(care sunt bineinteles negative si nu au un final happy... si care ma deprima evident si care uneori nu au logica, dar alteori le vad ca pe orice zi obisnuita si uneori nu inteleg nici eu, pe cand alteori imi sunt super clare). As vrea sa numai ajung la ele si o sa am grija de asta. Cred. Incerc sa ma tin pe linia de plutire si sa nu mai cad, sau cel putin daca tot cad sa nu fie tepi jos cum sunt mereu.