Sentimentul de ura

Eu... da... ce e cu mine? Nu e nimic! Ma gandeam doar asa ca de la un timp tot urasc totul. Urasc iarna, zapada, frigul, ce mi se intampla sau ma mai trezesc uneori zicand: urasc asta! Dar ce e cu atata ura? De unde? Nu o sa imi schimbe nimeni parerea, insa! Ce urasc voi uri pana ma plictisesc si gata! Poate ca fraza aceea simpatica "Come to the dark side, we have cookies:)" si-a facut efectul desi era doar o simpla chestie care cica trebuia sa fie amuzanta si doar atat. But now I am in the dark side...



Oricum eu sunt singura vinovata, eu am ales calea asta. Ce daca e asa multa ura? Imi place sa urasc. Imi place sa zic "urasc ziua asta". Apoi imi plac filmele cu rau, unde raul predomina :X - dar sa aiba o forma interesanta de a se prezenta. Imi place raul "imbracat la costum". Adica sa fie ceva care sa te atraga nu doar raul de a incalca reguli sau de a ucide, in asta numai e nicio placere (decat la psihopati probabil). Mie imi place raul reprezentat ca o arta.




Si muzica pe care o ascult simbolizeaza acest lucru: rock bineinteles dar ma refeream in special in cazul asta la death metal si industrial metal... Cum as putea sa nu ma simt eu bine pe melodia "In Flames - Evil in a closet"? Ce daca are versuri intunecate? Melodia e superba:X! Sau "Simplyd4rk - Wake up, you're dead" wow melodia asta e bestiala! Si multe chestii ce sunt considerate din partea "rea" sunt defapt realitati. Nu ma refer neaparat la melodii, ma refer la tot felul de situatii cu care ne mai confruntam.



In fine, imi place sa urasc! E de-a dreptul incantator! Pentru mine, bineinteles si pe moment! Imi place sa cred ca ingerul meu din partea satanei imi vrea tot binele, pentru ca el stie ca eu le am asa un pic in partea asta pesimista, in partea neagra si ar face orice ca eu sa fiu fericita... doar el e rau si isi permite orice trucuri, si drept vorbing am sa ii si permit! Nu e minunat? Atunci cand te tii de regulile de morala ingerul bun sa te ajute si cand o iei putin pe aratura, poate pentru ca te-ai plictisit sau stiu eu ce idei ai ingerul rau sa iti vina si el in ajutor asta pentru ca isi poate demonstra ura alaturi de tine si tu il poti admira, chiar daca in subconstient!



Ma rog, uneori am impresia ca sunt inconjurata doar de ingeri rai... dar asta e partea a 2-a. Poate ca pana la urma tot ce mi se intampla eu am ales, poate fara sa imi dau seama, a fost o greseala, nu a fost, ce mai conteaza? Pana la urma ma simt bine. Si atunci cand nu merg lucrurile ok, plang un pic, ma enervez un pic si ma ajut de melodiile mele. Falling into darkness >:) - I like how it sounds, but if you fall into dark, that doesn't mean you can't see :> and that makes it more interesting!


Intunericul e asociat cu misterul, pentru ca nu stii ce te asteapta in clipa urmatoare. Dar cui ii pasa de povesti? Traim intr-o tara tampita, cu oameni tampiti, cu o conducere tampita, intr-un mediu tampit si respiram un aer tampit. Ce sanse avem? Eu am preferat sa ma inchid in lumea mea... Da si in lumea mea Dumnezeu e o legenda. Dracul e cel care vine pe pamant. Si stii de ce? Pentru ca uram prea mult si ingerii lui Dumnezeu nu mai pot ajunge in blestemul asta, ei sunt prea puri ca sa se injoseasca pentru niste biete suflete cu trupuri murdare, facute din pamant! Stii cum se spune: din pamant vii si tot in pamant te intorci. Dar de ce dracu' trebuie sa vin din pamant? De ce nu sunt si eu inger sa cunosc lumea dintr-o alta perspectiva, sa am tot ce imi doresc, sa cunosc puterea binelui, puterea viselor? De ce dracu' nu sunt?

Black Roses

The Rasmus, trupa care canta alternative, originara din Finlanda. Ii ador! Melodia asta, "Black Roses" m-a facut sa le iau toate melodiile. Am fost adepta acestor versuri. "Life is like a boat in a bottle"- da! Am vazut viata ca o barca intr-o sticla mult timp. Si m-am simtit sufocata de peretii sticlei. Am vazut multimea cum ma privea. Isi lipeau degetele de sticla. Iar eu strigam, dar ei nu ma auzeau. Am incercat sa comunic prin semne, dar ei nu ma intelegeau. Am simtit ca nu o sa mai pot vreodata sa ies de acolo.



"Day by day it only gets harder"- adevarat si trist, atunci cand esti pesimist! Day by day it only gets darker, you must know how to see in the dark, or you can close your eyes and try to guide yourself with your soul, your power.



"When you're sad and no one knows it/ I'll send you black roses... Ten black roses!" Mi-am imaginat un baiat imbracat in negru trimitandu-mi 10 trandafiri negri de cate ori eram suparata. Vai, si cati trandafiri negri am mai primit! Nici nu iti inchipui tu. Versurile astea mi-au alimentat asa de mult pesimismul si totodata iluziile sinistre.

"Far away we wait for each other"- ca deobicei o poveste de dragoste neimplinita, unde cei 2 indragostiti sunt separati de distanta, un vis frumos, un vis dureros, un vis fara rost, atat a fost. Eu am adaptat la versiunea mea: fiecare poveste de iubire care defapt nici nu prea a fost cu iubire, daca stau sa analizez mai bine totul. Nu cred in destin pentru ca nu mi s-a intamplat niciodata nimic care sa ma faca sa cred ca lucrurile sunt mai mult decat niste banale coincidente care sunt doar coincidente.




"I'm still on that road to nowhere"- la acest vers nu am imaginat nimic. Pentru ca in acest vers ma regasesc complet. Pornesc mereu din nimic spre nimic.

"Kiss yourself for me in the mirror"- m-am imaginat imbracata intr-o rochie neagra, machiata cu negru pe la ochi pupandu-mi reflexia intr-o oglinda care se afla intr-o camera obscura, cu un pat in spatele meu. In momentul in care sarut reflexia in oglinda se afiseaza o imagine a mea schimbata: am ochii rosii, sunt un demon, afara tuna si fulgera si intr-o lumina a fulgerului pot sa vad intruchiparea raului din mine.

"Don't lose your faith/ Share another night with me"- de aici incepe partea frumoasa. Pentru ca aceste versuri mereu imi dau putere si ma fac sa ma gandesc ca pe langa toate obstacolele din cale trebuie sa trec mai departe pentru ca ma asteapta cineva la capatul tunelului. Sunt sigura ca nu ma asteapta nimeni, dar intr-un mod ineplixabil eu stiu ca ma asteapta cineva totusi, desi nu pot sa cred.

Atunci cand sunt foarte trista, imi imaginez ca ma protejeaza un inger blestemat, care desi are multe defecte nu vrea sa mi se intample ceva rau si face pentru mine orice ca eu sa ma simt bine si sa fiu fericita. Asta imi da puteri intotdeauna! My angel of darkness!

Last train home...

Simteam nevoia sa ma desprind un pic de zilele perfect la fel. Acasa, apoi scoala, apoi acasa, apoi weekend: tv, calculator, filme si apoi din nou programul stupid. Whatever. E iarna! Si e frig... urasc frigul, si ninge mult(urasc ninsoarea) si e frig din nou! Am simtit nevoia sa evadez. Dar unde? Ce loc as fi putut eu sa-mi aleg decat gara? Da, gara din Constanta... parea un loc interesant (avand in vedere ca in gara e foarte multa agitatie, lumea nu stie incotro sa o ia etc.). Trebuia sa vad ceva nou, bine nu neaparat nou, dar ceva diferit de activitatile de zi cu zi. Am privit cateva trenuri care au plecat.



Eram atenta la viteza pe care o prindeau si ele tot inaintau. Dar mi-am dat seama ca desi parea ca merg inainte ele defapt se intorc. Ce asemanator era drumul trenurilor cu drumul meu! Pare ca o iau inainte, dar defapt e un traseu care e un cerc... intotdeauna plec si am impresia ca voi ajunge in alta parte, dar defapt ajung tot acolo de unde am plecat.




Dupa ceva timp am vazut un tren vopsit in negru, cu vreo 5 vagoane. Imi placea, pentru ca era negru. Nu avea insa pe nimeni in el. Am observat ca lumea urca asa fara bilete si fara bagaje. Ma gandeam o fi vreun accelerat, care doar faci naveta dupa care seara te intorci. Am intrebat in jur si mi s-a comunicat ca e un tren normal si pleaca peste o jumatate de ora. M-am dus in fata lui si am observat ca scria mai jos de geamuri "Last train home-no tickets needed!One ride away!Find your home!". Am stat 10 minute si m-am holbat la ce scria. Era ciudat. Intre timp a urcat ceva lume. Nu erau multe persoane, cred ca in jur de vreo 20. Parea o cursa interesanta. M-am urcat si eu in final. In tren erau in general persoane tinere, doar vreo 4-5 persoane mai in varsta(aproximativ 40-45 de ani). In curand trenul porni si am mers lin privind pe fereastra la peisaje vreo 2-3 ore. Un baiat din vagon de vreo 14 ani a intrebat:
-De unde stie trenul unde e "acasa"?
-Cred ca ai gresit trenul... nu trenul stie unde e acasa, tu stii unde e acasa, cu totii suntem constienti unde este acest "acasa" cu care ne-a incantat trenul sa urcam in el, raspunse un alt baiat de 19 ani.
-De ce esti aici?il intreba o fata de 17 ani.
-Am crezut ca ma duce acasa, incepu baiatul de 14 ani sa planga.
-Poate ca ar trebui sa incerci sa sari din tren, si daca reusesti sa te intorci inapoi, inseamna ca intradevar ai gresit trenul. Probabil pe tine te mai asteapta cineva, acolo, undeva, am zis eu.
Zis si facut. L-am ajutat cu totii sa sara din tren pe un geam si a cazut in zapada, pe un camp. Din 23 de persoane, am ramas 22. Cu ceva in fata noastra se vedea un pod. Care bineinteles, se termina la jumatate. Mai incolo era apa. Marea, marea mea iubire!




Ne-am privit cu totii cu subinteles si am asteptat sa ajungem pe pod. Sinele trenului pareau sa scartie mai rau decat inainte si curand o porni cu toata viteza inainte in gol! Am simtit nivelul apei cum se ridica, era tot mai rece, mai ud... Totul se scufunda rapid. Am mai putut sa spun doar:
-Voi ajunge acasa! Stiu ca ma astepti acolo!
Dar cine sa ma astepte? Dracu' poate! Ca nu ma astepta nimeni... Am simtit apa marii cum nu mai imi permite sa respir, totul era in valuri si frig si teama si deodata imaginea s-a stins, s-a pierdut si s-a inegrit. Acum e intuneric. Dar va fi din nou lumina, doar trebuie sa imi pierd constienta de tot si sa ajung la capatul tunelului. Acolo, intradevar, va fi lumina. Adio!

O seara de iarna... confuzie...

Am creat blog-ul asta pentru ca am multe de spus si nu stiu cui sa i le spun. Cine sa ma inteleaga? Tu? Cu siguranta nu. Nu-mi pasa oricum. M-ai contrazice la ce am de spus, normal. Nu incerca sa negi. Nu am avut niciodata probleme cu adevarat grave: am toata familia(aproximativ) cu mine, am prieteni, am avut parte de distractii, chestii interesante... nu ma pot plange. Dar conceptul meu despre viata e un pic diferit. Sunt o fire pesimista. Cred ca educatia e de vina. Nu parintii, ci eu. M-am uitat la prea multe telenovele si am tendinta sa dramatizez totul :)) bine, nu chiar totul, dar aproximativ. Acum numai imi plac, dar mi-au ramas in cap niste idei tampite pe care nu stiu cum o sa le scot vreodata.

Apoi am descoperit ca viata nu e ca in filme. In filme se termina frumos, aici nu. Realitatea e cu totul diferita. Am citit carti, sau am incercat(caci nu le-am terminat) de psihologie si de problema asta cu a fi optimist/pesimist cum sa ai succese in viata, in fine, chestii de genul. M-au ajutat pe moment, dar cum am pus cartea jos si am revenit in lumea reala am realizat ca nu e asa de simplu.

Am urmarit un documentar "The Secret", e foarte bine realizat. Ti-l recomand, oricine ai fi. Dar sa nu crezi ca tot ce spune acolo e chiar adevarat. Am sa iti dau un exemplu concret. Acolo spune ca un gand pozitiv are o putere de 1000 de ori mai mare decat un gand negativ, dar nu e adevarat. Poate pentru astia dinafara o fi, pentru ca ei au alta mentalitate, dar pentru romani e putin degeaba :)). Deci fii atent/a un gand negativ daca iti trece fulgerator prin minte se poate implini in urmatoarea clipa, si apoi daca te concentrezi cu pasiune(cum avem noi tendinta sa facem deobicei) pe un gand tot asa negativ stii cate lucruri negative ti se pot intampla? Un gand pozitiv e egal cu 0 in fata unuia negativ si asta pentru ca ne-am obisnuit sa gandim rau ca si cum asa ar trebui sa se intample.

Apoi, o sa zici ca te-ai schimbat de ceva timp si ca ai gandit pozitiv, dar nu s-a intamplat nimic bun pentru tine. Hai sa iti spun un secret: gandurile negative inca te mai urmaresc si o sa fie destul de greu sa scapi de ele de tot, pentru ca in orice situatie rea va trebui sa gandesti pozitiv si sa speri spre bine ca in ceva timp(nu stiu cat) sa se intample mai multe lucruri bune in viata ta si sa nu mai pierzi asa ceva ce pentru altii e foarte usor sa castige. Suntem diferiti, dar cineva spunea odata: mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate.

Inteleg ca visele sunt frumoase si e pacat sa le distrugi dinainte de a se contura putin. Dar ce greu e atunci cand iti intra in vene si apoi se sparg, nu-i asa?(si aici nu fac aluzie la ceva fizic) Visele, vai, ce frumos e sa visezi! Cat as mai visa! Pacat ca visele mele se termina prost oricum. Eu scriu povesti, sunt destul de lungi, ideea e ca toate se termina prost. Ma gandeam la Eminescu, el are niste poezii triste, oare astea nu au influentat viata lui in negativitate? Sunt curioasa insa ce viata a avut Bacovia, care are niste poezii cu adevarat macabre! Le ador, nu pot sa neg... si inspre partea aia ma indrept si eu, dar ma intreb, o sa stiu sa ma opresc inainte sa cad in prapastie? Sau am cazut deja? Mai pot sa ma ridic?

Pe calculator am niste texte... le-am denumit "confesiune de ganduri" sunt strict personale... asa ca nu le voi posta, dar vreau sa zic ca acolo imi exprim sentimentele sincer(ca acum doar ca mult mai exemplificat si fara retineri in anumite chestii) si am constatat ca uneori exagerez... dar in final tot la concluziile alea stupide ajung(care sunt bineinteles negative si nu au un final happy... si care ma deprima evident si care uneori nu au logica, dar alteori le vad ca pe orice zi obisnuita si uneori nu inteleg nici eu, pe cand alteori imi sunt super clare). As vrea sa numai ajung la ele si o sa am grija de asta. Cred. Incerc sa ma tin pe linia de plutire si sa nu mai cad, sau cel putin daca tot cad sa nu fie tepi jos cum sunt mereu.