Sentimentul de ura

Eu... da... ce e cu mine? Nu e nimic! Ma gandeam doar asa ca de la un timp tot urasc totul. Urasc iarna, zapada, frigul, ce mi se intampla sau ma mai trezesc uneori zicand: urasc asta! Dar ce e cu atata ura? De unde? Nu o sa imi schimbe nimeni parerea, insa! Ce urasc voi uri pana ma plictisesc si gata! Poate ca fraza aceea simpatica "Come to the dark side, we have cookies:)" si-a facut efectul desi era doar o simpla chestie care cica trebuia sa fie amuzanta si doar atat. But now I am in the dark side...



Oricum eu sunt singura vinovata, eu am ales calea asta. Ce daca e asa multa ura? Imi place sa urasc. Imi place sa zic "urasc ziua asta". Apoi imi plac filmele cu rau, unde raul predomina :X - dar sa aiba o forma interesanta de a se prezenta. Imi place raul "imbracat la costum". Adica sa fie ceva care sa te atraga nu doar raul de a incalca reguli sau de a ucide, in asta numai e nicio placere (decat la psihopati probabil). Mie imi place raul reprezentat ca o arta.




Si muzica pe care o ascult simbolizeaza acest lucru: rock bineinteles dar ma refeream in special in cazul asta la death metal si industrial metal... Cum as putea sa nu ma simt eu bine pe melodia "In Flames - Evil in a closet"? Ce daca are versuri intunecate? Melodia e superba:X! Sau "Simplyd4rk - Wake up, you're dead" wow melodia asta e bestiala! Si multe chestii ce sunt considerate din partea "rea" sunt defapt realitati. Nu ma refer neaparat la melodii, ma refer la tot felul de situatii cu care ne mai confruntam.



In fine, imi place sa urasc! E de-a dreptul incantator! Pentru mine, bineinteles si pe moment! Imi place sa cred ca ingerul meu din partea satanei imi vrea tot binele, pentru ca el stie ca eu le am asa un pic in partea asta pesimista, in partea neagra si ar face orice ca eu sa fiu fericita... doar el e rau si isi permite orice trucuri, si drept vorbing am sa ii si permit! Nu e minunat? Atunci cand te tii de regulile de morala ingerul bun sa te ajute si cand o iei putin pe aratura, poate pentru ca te-ai plictisit sau stiu eu ce idei ai ingerul rau sa iti vina si el in ajutor asta pentru ca isi poate demonstra ura alaturi de tine si tu il poti admira, chiar daca in subconstient!



Ma rog, uneori am impresia ca sunt inconjurata doar de ingeri rai... dar asta e partea a 2-a. Poate ca pana la urma tot ce mi se intampla eu am ales, poate fara sa imi dau seama, a fost o greseala, nu a fost, ce mai conteaza? Pana la urma ma simt bine. Si atunci cand nu merg lucrurile ok, plang un pic, ma enervez un pic si ma ajut de melodiile mele. Falling into darkness >:) - I like how it sounds, but if you fall into dark, that doesn't mean you can't see :> and that makes it more interesting!


Intunericul e asociat cu misterul, pentru ca nu stii ce te asteapta in clipa urmatoare. Dar cui ii pasa de povesti? Traim intr-o tara tampita, cu oameni tampiti, cu o conducere tampita, intr-un mediu tampit si respiram un aer tampit. Ce sanse avem? Eu am preferat sa ma inchid in lumea mea... Da si in lumea mea Dumnezeu e o legenda. Dracul e cel care vine pe pamant. Si stii de ce? Pentru ca uram prea mult si ingerii lui Dumnezeu nu mai pot ajunge in blestemul asta, ei sunt prea puri ca sa se injoseasca pentru niste biete suflete cu trupuri murdare, facute din pamant! Stii cum se spune: din pamant vii si tot in pamant te intorci. Dar de ce dracu' trebuie sa vin din pamant? De ce nu sunt si eu inger sa cunosc lumea dintr-o alta perspectiva, sa am tot ce imi doresc, sa cunosc puterea binelui, puterea viselor? De ce dracu' nu sunt?

Teorii in contradictie cu practica(zborul-posibil?)

Tu esti aici. Eu sunt acolo. Suntem ca doua linii paralele. Nu ne intalnim niciodata. Dar, conform unei teorii mai complicate ne putem intalni intr-un punct din infinit. Dar cine a ajuns pana la infinit? Nimeni. E ciudat ceea ce spun? Sa nu ti se para, caci sunt anumite reguli care depasesc capacitatea de intelegere a omului(cel putin teoretic). Cum adica doua linii tampite paralele nu se intalnesc niciodata, dar intr-un punct de la infinit se intalnesc? Suna ironic... E cam si cum ai spune cuiva: "Desigur, visul tau e imposibil sa se implineasca, dar poti sa speri mereu sa se implineasca." Pe mine nu ma intereseaza acum de vis, pe mine ma intereseaza sa vad punctul ala de la infinit unde se intalnesc liniile alea paralele. Dar n-o sa-l vad... asa cum nici vreun vis imposibil nu o sa se implineasca.





Daca iti doresti sa zbori, nu te opreste nimeni. Poti sa iei primul avion si sa zbori unde vrei tu. Dar cine vrea sa zboare cu avionul? Tu vrei sa te inalti spre cer, cu aripi, sau fara, dar sa o faci prin fortele tale, sa simti aerul venindu-ti in fata cum le vin si pasarilor... Vise, vise, si iar vise? Cine ti-a dat voie sa visezi atat? Dar daca vrei intradevar sa vina sfarsitul lumii impune o regula tuturor, sa inceteze sa viseze imposibilul! Atunci chiar ca s-ar sfarsi lumea. Deci, rezulta ca noi ne hranim existenta cu vise... vise desarte care unele se vor implini, majoritatea nu. Cine ne poate opri, pe noi, care suntem considerati fiinte inteligente(ne folosim doar 15% din creier, si geniile ar ajunge pana la 20%). Dar daca tot suntem atata de inteligenti, de ce nu ne folosim tot creierul? Iti inchipui ce am putea face cu 100%, daca doar geniile folosesc 20% si ai vazut si tu cate exista (acceleratoare de particule, internet cu fibra wireless, tot felul de aparate medicale complicate, avansari in industrie, masini de tot felul). Avem atatea pe lume, si totusi nu stim cum sa ne bucuram de ele. Noi, daca suntem asa de inteligenti, de ce nu putem face ce pot cu usurinta ale vietati si sa zburam? De ce nu putem sa zburam?






Sunt unele intrebari, la care nu gasesc raspuns intotdeauna. Uneori ma chinui sa trag concluzii bazate doar pe ideile mele si din cele auzite de pe aici-colo. Ma multumesc cu raspunsurile mele, dar apoi intreb din nou si mi se pare ca teoria e gresita. De ce oare? Pentru ca nu am niciodata un raspuns final, un raspuns care sa ma multumeasca pe deplin, care sa-mi satisfaca toata curiozitatea intrebarii. Ce m-a apucat cu zburatul? De ce vreau sa zbor? De ce am visat ca aveam aripi si am zburat? De ce mi-a placut asa de mult visul? De ce in povestile mele sunt ingeri care au aripi si zboara? De ce imposibilul este atat de atragator? 30 Seconds To Mars au o melodie foarte sugestiva care trateaza acest subiect "imposibilul" intr-un mod care iti atrage atentia. Se numeste "Savior".





Iata si versurile:

--Until you crash
Until you burn
Until you lie
Until you learn
Until you see
Until you believe
Until you fight
Until you fall
Until the end of everything at all
Until you die
Until you're alive

Don't save me, don't save me, cause I don't care
Don't save me, don't save me, cause
I don't care

Until you give
Until you've used
Until you've lost
Until you lose
Until you see, how could you believe?

Until you've lived a thousand times
Until you've seen the other side
This is my chance, this is my change.

Don't save me, don't save me, cause I don't care
Don't save me, don't save me, cause
I don't care

Until the truth becomes a lie
Until you change, until you deny
Until you believe

This is my chance, this is my chance
I'll take it now because I can
This is my chance, I want it now

Don't save me, don't save me, cause I don't care
Don't save me, don't save me, cause
I don't care

Save me, save me, save me
Save me, save me, save me
I don't care--


Sunt sigura ca e o poveste destul de interesanta in spatele acestor versuri care in fond exprima dorinta cuiva de a nu fi salvat pana cand nu treci prin toate cele specificate, care nu sunt de-a dreptul niste lucruri imposibile. Unele bineinteles nu le putem trece ca sens propriu, caci atunci intradevar ar fi imposibile. In fine, daca cineva ar trece prin toate experientele care sunt in versuri, ce chef ar mai avea acel cineva sa mai salveze pe un altul, care probabil nu a patit atatea? Cui i-ar mai pasa de restul lumii dupa ce ar fi vazut chiar toate partile(sau majoritatea) rele ale lumii, din lume etc.? Probabil nimanui(cel putin nu om).





Spune-mi tu acum, se merita sau nu sa visezi? Eu zic ca se merita, pentru ca pana la urma asta e ce ne ramane de facut, atunci cand nimic altceva numai e. Suna trist? Asta e realitatea. Dar ai dreptul sa speri la o lume mai buna(desi nu crezi in ea). Ai dreptul sa te autodistrugi, sa te dezamagesti, dar la ce folos? De ce trebuie sa fie mereu batalia asta intre tine cu tine? Te intrebi cum de la niste linii paralele am ajuns la zbor(respectiv lucruri imposibile) si apoi la o trupa alternative, am inceput sa comentez o melodie de-a lor, dupa care am trecut la intrebarea daca merita sa visezi? Daca ai citit cu atentie ai vedea ca am legat toate astea intr-un fel sau altul... Am comparat banalitatea lor existenta sau non-existenta cu exemple din viata reala. Pur si simplu am incercat sa leg teoria cu practica. Si ce a iesit? O mare contrazicere. Liniile paralele se intalnesc, dar defapt nu se intalnesc. Visele se implinesc, dar defapt nu se implinesc. Melodia trupei 30STM e draguta, dar la ce iti foloseste in viata(decat daca esti un dependent al muzicii, cum sunt eu, si adori sa traiesti din melodii si asculti muzica non-stop)? Comentariile mele la toate astea la ce iti folosesc daca nu crezi sau nu intelegi ce vreau sa spun? Si daca pana la urma intelegi la ce iti folosesc oricum toate astea?