Una din acele zile...

E una din acele zile in care vrei sa mori sau vrei sa omori. Depinde de situatie sau poate intai vrei sa omori si apoi sa mori. Te-ai plictisit sa fii ipocrit/a? Te inteleg. Stiu ca ti-ai creat un scut, un zid in jurul tau, dar tocmai ce s-a darmat. E una din acele zile in care simti ca toti ti-au tradat increderea. Inainte sa actionezi gandeste-te putin; sigur nu e vina ta?

E una din acele zile in care nu mai deosebesti binele de rau, ca te rogi la Dumnezeu sau la dracu' - tot aia! Iti doresti sa faci dreptate cu propriile puteri sau cel putin sa primesti unele ca sa faci dreptate. Scuze, nu "sa faci dreptate" ci "sa iti faci dreptate". E o oarecare diferenta, nu?

E una din acele zile in care crezi ca daca dai totul dracului o sa se rezolve. Nu iti pasa ce mai pierzi pentru ca oricum totul e deja ca si pierdut. Ce sanse sa mai ai? Ce destin exista? Nu exista. Si daca exista te ceva pe el. Iti doresti sa fii Grimm Reapper si sa iei viata cui iti vine tie. Asta chiar ar fi distractiv, nu? Cel putin ar mai trece timpul si ai mai uita de probleme.

E una din acele zile in care daca ar fi sfarsitul lumii ai aplauda si ai sarii in sus de bucurie. Sau poate ca aici sunt mai multe zile, nu? Nu conteaza asta, oricum mai multi ani de viata ratata nu fac mai mult decat putini ani de o astfel de viata. E prea dur pentru tine? O sfoara gasesti usor. Mai greu e sa o legi bine sa fii sigur/a ca efectul e permanent. :)

E una din acele zile cand sadicismul e ca iubirea. Nu mai e nicio diferenta intre ele. Pana la urma ambele au ceva in comun: sunt pline de pasiune!

--affection turning to tears--
--tears turning to a killing spree--
--trying to escape from prison--
--after being hit by a truck: trying to escape from hell!--
--DON'T MIND ME:D!--

Tu in ce crezi?

Cred in puterea de a schimba lucrurile, intr-o zi mai buna, in persoanele de langa mine si mai cred ca daca ma vor dezamagi sunt gata sa ma prefac ca nu au existat. Chiar daca ma distrug pe dinauntru am puterea sa raman calma. Oricat de rea ar fi situatia, oricat as tipa, oricat m-as consuma am incredere in mine.

Atunci cand ceva nu imi place, ma retrag, si s-ar putea sa nu observi pana ce m-am retras de tot. Apoi nu mai e nimic de facut. Tu esti asa? Sau izbucnesti deodata cand nu iti convine ceva? Cred intr-o lume mai buna desi sunt sigura ca nu o sa gasesc pe strada pe cineva dornic sa ajute doar din dorinta de a ajuta, pe cineva care sa nu fie invidios pe cel de langa el sau pe cineva care sa aiba o inima buna fara sa fi suferit in viata prea mult.

Cred in Dumnezeu, dar il judec. Are multe explicatii sa-mi dea. Nu e obligat sa faca asta, in niciun caz, dar daca e Dumnezeu nu ar trebui sa ma lamureasca? Cred in noroc, dar mi-l fac singura si il alimentez cu sugestii pozitive nu cu ghicitul in carti. Cred in obiecte norocoase(vreo 3 in total probabil) dar daca se intampla ceva rau in ziua cand am unul din ele la mine ma prefac ca nu s-a intamplat nimic. Daca eu vreau ca obiectul "x" sa fie noroc pai E NOROCOS!

Nu cred in iubire adevarata, desi iubesc, nu cred in speranta, desi sper, nu cred in promisiuni si devin usor iritata atunci cand mi se promite ceva. Cuvintele au valoare pentru mine pe loc, apoi se sting odata cu apusul soarelui. Imi place sa am amintiri cu cuvinte frumoase si imi place sa mi le amintesc atunci cand rezulta a nu fi adevarate.

Urasc minciuna si ii detest pe cei care o spun. Nu ma refer aici la ceva fara importanta genul de "bluza de ieri era verde" cand defapt bluza era albastra. Nu ma intereseaza un pic de schimbare care nu are niciun efect sau vreun secret ascuns, care pana la urma nici nu ma priveste.

Cred in sfarsitul lumii, nu de alta, dar in momentul cand o sa realizez ca lumea nu poate fi mai buna e necesar sa fie sterse atata prostie si ura pana nu infecteaza si universul. Nu vreau sa fie ceva prea lung ca sa suferim mult, dar nici ceva prea scurt ca sa nu pot sa ma bucur de eveniment. Ceva de vreo 3-4 zile sa nu zic ca unii prosti inca traiesc. Aici nu ma refer neaparat la persoane pe care le cunosc, ma refer in general la oamenii prosti.

Cred ca Lucifer si Satana sunt 2 persoane/chestii diferite. Satana e un nume urat si pare si el urat. Iar Lucifer pare maidegraba un inger al lui Satana, mai putin rau si mai de treaba (intr-o oarecare masura stupida:D). Nu sunt satanista, doar nu-mi place numele de satana.

Si mai cred in reincarnare. Nu-mi ajunge o singura viata sa fac tot ce vreau. Imi trebuie mai multe pentru ca sa incerc diferite profesii si imi trebuie si o variatie de talente. Nu sunt prea narcisista, dar am momentele mele. The end!

Sinucidere - final sau solutie

Nu vreau sa ma sinucid, dar mi se pare un subiect interesant de discutat. Daca te sinucizi inseamna ca esti las, dar trebuie sa ai curaj sa faci asta (sau sa fii beat, drogat). Totusi a da dovada de curaj facand acest pas inseamna ca tu nu te mai poti bucura de laude, ca “deh” n-o sa mai fii in viata sa ii auzi pe “x” si “y” zicand “ia uite a avut curaj sa se sinucida… incredibil”. Ideea e ca nu e incredibil. Oamenii care incearca sau au reusit mi se par de-a dreptul prosti. Curaj or avea ei, dar inteligenta le lipseste cu desavarsire.

Singura categorie de personae care ar avea dreptul de a se sinucide ca sa zic asa, ar fi cei care au o viata implinita si peste noapte pierd totul si nu mai au posibilitati sa o ia de la capat. Un om de afaceri de success care sa zicem pierde totul peste noapte si care considera ca nu mai are pentru ce trai ar avea oarecum dreptul sa se sinucida. Insa, daca are familie si le face asta celor dragi, atunci iar ajungem la concluzia ca e prost.

In concluzie sinuciderea este finalul, oricum ai analiza situatia. O solutie ar fi doar daca am stii ce e dincolo si daca murim ajungem intr-un loc mai bun in care nu o sa ne lipseasca nimic. Asta sa zicem ca ar fi Raiul. Dar daca ajungi in Iad, ce faci? Viata e un proces complicat de a ajunge la moarte, dar din moment ce ni s-a dat probabil suntem datori sa facem ceva cu ea, ca de exemplu sa invatam sa fim fericiti.

Dincolo de bariere...

As vrea sa pot vedea dincolo de imaginatie, minciuni si zambete false. Sa vad asa cum ar trebui. Atunci cand cineva e suparat si se ascunde in spatele unui zid sa observ chiar daca se ascunde prea bine. Daca nu mi-e prieten poate nu as vrea sa-l ajut, dar as vrea sa prind momentul cand lasa garda jos si arata ce simte cu adevarat.

Vreau sa inteleg lumea din jurul meu. Nu pentru un motiv ca vreau sa-i ajut pe toti, ci pentru ca asa stiu de la ce sa ma astept de la ei. Stiu ca nimeni nu e perfect, dar sa stii dinainte ca cineva o sa te dezamageasca e o chestie mai rara. Atunci cand stii e mai usor... dar cand nu stii, apare vesnica intrebare "de ce?". Asa macar ai avea idee "de ce". Cred.

Totusi nu mi-ar place ca cei din jur sa stie ce e in sufletul meu. Poate intr-o zi nu ma simt prea bine si nu vreau sa arat asta lumii. Poate nu vreau sa fiu intrebata "de ce?", asa cum poate nici ei nu vor... Cine stie cum ar fi mai bine, oare?

Ipocrizia - o arta

Atunci cand nu ai cu cine vorbi, pai nu poti sa vorbesti. Dar tot vorbesti. Si explici. Si nimeni nu intelege nimic. Se prefac ca inteleg, zic ca tine, apoi fac ca ei. Like always. Incerci sa ai rabdare cand defapt vrei sa ii strangi de gat, sa ii mutilezi si apoi sa ii intrebi cu zambetul pe buze: "intelegi ce vreau sa spun?:)" Whatever. Ideea e ca fiecaruia ii place sa faca ce vrea. Ce zice celalalt e total gresit.

E o idee destul de ciudata sa explici cuiva ceva, sa zica ca intelege si apoi sa descoperi (din faptele sale) ca defapt nu a inteles. De ce lumea se preface ca vrea sa asculte, cand defapt nu are chef? Ma enerveaza oamenii ipocriti, si totusi mi se pare interesant sa ii studiez. Sa te prefaci ca iti place ceva atunci cand nu iti place e o arta. Sa te prefaci dragut/a fata de o persoana pentru a te simti tu superior necesita multa munca, un zambet fals care sa para real si o conversatie draguta. Dupa ce ai plecat razi cu prietenii si zici ca ce proasta era persoana aia ca a crezut tot ce i-ai zis. Dar defapt ia-i facut un bine. Pentru ca daca te-ai prefacut indeajuns de bine autnci i-ai facut o zi frumoasa zicandu-i lucruri care vroia sa le auda undeva in adancul ei.

Ipocrizia se manifesta si altfel. Tu esti cel/cea care vrea sa vorbeasca "pe bune" cum se zice, si discuti pe o tema serioasa, iar celalalt pare ca te aproba si dupa ce pleci e ca si cum n-ai fi vorbit niciodata. Sunt pro ipocriziei in anumite cazuri. Atunci cand oamenii cu care discuti chiar merita. Dar cand nu merita de ce sa iti bati joc?Aici deja esti megaipocrit. Si aici e partea unde sunt contra.

Puterea de a ierta

Am citit undeva, nu mai stiu unde, o poveste foarte interesanta. Era un baiat care era foarte nervos si spunea lucruri urate atunci cand se enerva. Intr-o zi tatal sau i-a spus sa bata un cui in usa de cate ori se enerveaza. Peste ceva timp a reusit sa nu mai bata niciun cui. I-a zis tatalui sau si atunci acesta i-a spus acum in fiecare zi in care e calm sa scoata un cui din usa. A trecut ceva timp si a reusit sa scoata toate cuiele. “Tata, uite, le-am scos pe toate!” “Bravo, fiule. Dar vezi cum a ramas usa? Asa se intampla de fiecare data cand tu ranesti pe cineva.”

Cred ca povestea spune subiectul pe care vreau sa-l dezbat. Atunci cand gresesti, desi iti ceri iertare, rana tot ramane. Sunt anumite greseli care intradevar pot fi iertate pe deplin, dar unele ne raman asa in suflet si ne chinuie chiar si dupa ce am iertat persoana care ne-a ranit. Uneori simti ca persoana care a gresit nu merita sa fie iertata, poate pentru ca a gresit de mai multe ori la fel sau a gresit foarte rau si iti este greu sa uiti complet, insa o ierti pentru ca probabil iti este apropiata si te gandesti ca o sansa in plus nu o sa omoare pe nimeni.

Dar defapt acea sansa in plus o sa omoare! O sa omoare lent rabdarea de care dispui, puterea de a ierta si in curand iti va fi greu sa ierti o greseala minora. Nu iti sugerez acum sa nu ierti cand cineva iti greseste, dar incearca sa ii spui povestea de mai sus, stiu eu poate il/o motiveaza intr-un mod pozitiv. Desi... nu ma astept sa functioneze sincer. Cine greseste de mai multe ori, e indeajuns de nepasator cu ceilalti si nu e atent de fiecare data sa nu faca la fel, iar cine greseste grav nu apreciaza ceea ce are, desi faptul ca a fost iertat il poate face sa-si dea seama ca daca nu are grija de ceea ce are, poate pierde acel lucru sau persoana.

Iertarea e o virtute, dar si greseala un pacat, care de multe ori te intrebi cine sufera mai mult, tu – cel/cea care a gresit sau persoana careia i-ai gresit? E ciudat cum ranim pe ceilalti din jur si in acelasi timp ne ranim si pe noi...

Parti pozitive si parti negative=echilibru

(Nu am mai scris de mult pe blog pentru ca mi-a sters postarile cand le-am publicat de vreo 3 ori consecutiv si nu am mai avut chef de blogspot... simplu!)

Fiecare om are partea buna si partea rea. Multi asociaza partea buna cu Dumnezeu si partea rea cu Satana. Ideea e ca sufletul trebuie sa fie intr-un echilibru, si pentru acel echilibru e nevoie de ura, iubire, furie, fericire, lacrimi, toate amestecate pentru a rezulta un suflet implinit. Bineinteles, fericirea trebuie sa fie mai multa decat tristetea, pentru ca noi, oamenii, avem nevoie de multa rasplata pentru momentele dificile. Dupa o saptamana grea in care s-au intamplat multe deodata si am fost stresati, avem nevoie de mult timp ca fim din nou relaxati si sa ne simtim liberi si ca putem face ce ne place in timpul liber, care nu a fost posibil in acea saptamana.

Multi isi dezvolta partea negativa mai mult pentru ca au parte in general de lucruri negative si se obisnuiesc sa gandeasca asa zicand ca viata e oribila. Nu a zis nimeni ca viata va fi usoara indiferent cum gandesti, dar de ce sa iti faci rau propriei persoane cand ai putea sa te ajuti sa te ridici? De ce sa gandesti negativist cand ai putea sa faci loc unui loc frumos, optimist care ar putea sa te ajute intr-o situatie din care poti iesi foarte usor doar gandind optimist.

Toata lumea se preocupa de lucrurile care nu le plac, dar cum ramane cu ce iti place? Ai uitat ce iti place si acum te gandesti la ce nu iti place si cate lucruri urate sunt in lume sau in viata ta? Am o poezie negativista, „De ce” se numeste si doua versuri suna asa „De ce sa mint? De ce sa zbor? De ce sa sper?/ De ce sa uit? De ce sa cred si sa nu pier?” Dupa cum observi aici spun clar „Bha, nu-mi pasa, ok? Eu nu vreau sa lupt pentru ca nu am chef. De ce nu am chef? Viata e de rahat, ce-mi pasa? Pentru ce sa imi pese? Ca sa sufar mai mult?” Ma gandesc ca multi de varsta mea sau mai mici, mai mari gandesc astfel, ca viata nu merita sa te zbati pentru ea. Dar daca gasesti ceva pentru care se merita sa lupti? Daca gasesti pe cineva pentru care se merita sa traiesti? Daca reusesti intr-un domeniu in asa fel incat sa te faca sa te simti implinit multi ani? Daca ai talente care ar putea sa fie apreciate de multa lume si tu dai cu piciorul sanselor succesului tau?