Una din acele zile...

E una din acele zile in care vrei sa mori sau vrei sa omori. Depinde de situatie sau poate intai vrei sa omori si apoi sa mori. Te-ai plictisit sa fii ipocrit/a? Te inteleg. Stiu ca ti-ai creat un scut, un zid in jurul tau, dar tocmai ce s-a darmat. E una din acele zile in care simti ca toti ti-au tradat increderea. Inainte sa actionezi gandeste-te putin; sigur nu e vina ta?

E una din acele zile in care nu mai deosebesti binele de rau, ca te rogi la Dumnezeu sau la dracu' - tot aia! Iti doresti sa faci dreptate cu propriile puteri sau cel putin sa primesti unele ca sa faci dreptate. Scuze, nu "sa faci dreptate" ci "sa iti faci dreptate". E o oarecare diferenta, nu?

E una din acele zile in care crezi ca daca dai totul dracului o sa se rezolve. Nu iti pasa ce mai pierzi pentru ca oricum totul e deja ca si pierdut. Ce sanse sa mai ai? Ce destin exista? Nu exista. Si daca exista te ceva pe el. Iti doresti sa fii Grimm Reapper si sa iei viata cui iti vine tie. Asta chiar ar fi distractiv, nu? Cel putin ar mai trece timpul si ai mai uita de probleme.

E una din acele zile in care daca ar fi sfarsitul lumii ai aplauda si ai sarii in sus de bucurie. Sau poate ca aici sunt mai multe zile, nu? Nu conteaza asta, oricum mai multi ani de viata ratata nu fac mai mult decat putini ani de o astfel de viata. E prea dur pentru tine? O sfoara gasesti usor. Mai greu e sa o legi bine sa fii sigur/a ca efectul e permanent. :)

E una din acele zile cand sadicismul e ca iubirea. Nu mai e nicio diferenta intre ele. Pana la urma ambele au ceva in comun: sunt pline de pasiune!

--affection turning to tears--
--tears turning to a killing spree--
--trying to escape from prison--
--after being hit by a truck: trying to escape from hell!--
--DON'T MIND ME:D!--

Sinucidere - final sau solutie

Nu vreau sa ma sinucid, dar mi se pare un subiect interesant de discutat. Daca te sinucizi inseamna ca esti las, dar trebuie sa ai curaj sa faci asta (sau sa fii beat, drogat). Totusi a da dovada de curaj facand acest pas inseamna ca tu nu te mai poti bucura de laude, ca “deh” n-o sa mai fii in viata sa ii auzi pe “x” si “y” zicand “ia uite a avut curaj sa se sinucida… incredibil”. Ideea e ca nu e incredibil. Oamenii care incearca sau au reusit mi se par de-a dreptul prosti. Curaj or avea ei, dar inteligenta le lipseste cu desavarsire.

Singura categorie de personae care ar avea dreptul de a se sinucide ca sa zic asa, ar fi cei care au o viata implinita si peste noapte pierd totul si nu mai au posibilitati sa o ia de la capat. Un om de afaceri de success care sa zicem pierde totul peste noapte si care considera ca nu mai are pentru ce trai ar avea oarecum dreptul sa se sinucida. Insa, daca are familie si le face asta celor dragi, atunci iar ajungem la concluzia ca e prost.

In concluzie sinuciderea este finalul, oricum ai analiza situatia. O solutie ar fi doar daca am stii ce e dincolo si daca murim ajungem intr-un loc mai bun in care nu o sa ne lipseasca nimic. Asta sa zicem ca ar fi Raiul. Dar daca ajungi in Iad, ce faci? Viata e un proces complicat de a ajunge la moarte, dar din moment ce ni s-a dat probabil suntem datori sa facem ceva cu ea, ca de exemplu sa invatam sa fim fericiti.

A little part from hell

Si ma aflu aici. In iad. Flacari in jurul meu? Nu. E un pod lung, nu-i pot zari celalalt capat. Nu are nicio sfoara de care sa ma pot sprijini. E din lemn, probabil e putrezit aproape. In jos e... gol... foarte gol... se vede o ceata care acopera ce e jos... in final jos nu poate fi decat moarte.

Mi-am facut curaj si am pasit pe prima scandura. S-a auzit un scartait oribil. Nu pentru ca scartaia asa de tare, ci pentru ca zgomotul ala s-a auzit in creierul meu si s-a multiplicat de atatea ori incat m-a zgariat oribil. Din instinct mi-am dus mainile la urechi. Am pasit pe a 2-a scandura. Nu s-a mai auzit niciun zgomot. Am tot mers, cred ca ajunsesem aproape la jumatate, sau cel putin lau n sfert, cand deodata podul a inceput sa se balangane. La inceput mi-am pierdut echilibrul un pic, dar apoi parca un vant invizibil, care nu il simteam misca podul din ce in ce mai tare. In cateva secunde n-am mai simtit nicio scandura sub picioare. Cadeam in gol.

Ceata devenea din ce in ce mai deasa, dupa care brusc toata imaginea s-a clarificat si puteam sa vad pamantul, sau cel putin ceva care ar fi trebuit sa semene a pamant. Jos erau tepi. Probabil de un metru, probabil aveau mai mult, dar erau foarte ascutiti, iar eu eram in cadere libera. Parca abia asteptam sa ii ating, sa ii imbratisez. Dar nu! Vroiam sa fug cat mai departe. Imposibil. Ma indreptam in jos hotarata, dar in acelasi timp contra vointei mele.

Am cazut. Am luat tepii in primire. Mi-au sfasiat trupul. Am murit. Dar cum se poate sa mori in iad, atunci cand esti deja mort din moment ce ai ajuns acolo? Sau poate ca in iad poti sa mori de 1000 de ori si mai mult chiar, si te trezesti mereu din acelasi loc din care pleci de fiecare data, fara sa iti amintesti ca ai mai murit de cateva ori.

This is hell. And worse. This is just the beginning.

Nimicul absolut

Am fost creati din nimic. Ceea ce gandim reprezinta nimic. Existenta noastra - tot un nimic. Poate ca nu exista destin - e tot nimic. Si poate ca visul acela a insemnat nimic. Si daca nu e nimic, atunci spre ce ma indrept? Ce e in fata mea? Tot nimic. In vise sunt stele, coridoare, lumini, intuneric, pasaje, castele, animale, peisaje, cerul, furtuni, ploaie si in final ce ramane? Nimicul absolut. Unde vreau sa ajung? Dincolo de acest nimic. Dar daca dincolo e tot nimic?



O pulbere de praf se agita in jurul meu. Formeaza asa un vartej melancolic, uscat. Vantul imi sufla cu putere soapte pe care nu le inteleg. El le tot repeta la infinit si se chinuie sa ma faca sa inteleg, dar eu nu inteleg. Unde sunt? In jurul meu ar parea a fi o zona arida. Dar nu e soare. Cerul e intunecat, norii sunt adunati si pare ca in curand o sa inceapa sa ploua. Dar aici e uscat. Nu, nu o sa ploua.



Odata am vrut sa zbor. Acum as vrea sa traiesc vesnic. Dar vantul aici vrea sa zbor, vrea sa ma poarte pe culmi nebanuite. In vis. Dar care vis? Visul a murit de mult. Mai sunt in viata? Nici eu nu mai stiu. Caut disperata o oglinda. Doar ea poate sa-mi reflecte trupul. Si daca am ramas doar un spirit ratacit? Imposibil! Oare?

Ratacind pe aici, cu vantul batandu-mi in fata am descoperit ca exista eternitate. Doar ca se numeste "eternitatea nimicului"; nimicul intradevar este etern. Deodata, am realizat unde sunt. In mijlocul nimicului. Si daca plec de aici ajung undeva? Probabil ca nu.

Viata=Drumul spre Moarte...

Ce e viata? Viata e o forma complexa de activitati, ganduri, intamplari, persoane care se intersecteaza intre ele intr-un mod care te face sa iti doresti sa mori. Te nasti ca sa mori. Gandesti ca sa esuezi. Razi ca sa plangi. Castigi ca sa pierzi. Te bucuri ca sa te superi. Si tot asa. Urasc viata si ea ma uraste pe mine. Incerc sa gandesc pozitiv, dar ea, nenorocita de viata ma afunda! Ma chinui sa resping gandurile negative, dar sunt atat de placute! Ma linistesc, ma fac sa ma simt ca acasa in orice loc. Ce concluzie stupida am descoperit! Auzi, gandurile negative sa te faca sa te simti acasa! De ce s-au dus toate dracului? Pentru ca eu le-am dat. Si le-as mai da inca de cateva ori! Uite asa!

Odata am spus ca imi doresc ca sa nu mi se fi intamplat nimic bun in viata ca sa pot sa ma sinucid fara regrete. Inca mai sunt de aceeasi parere. In anii trecuti am blestemat ziua in care m-am nascut(avand in vedere ca e in trecut nu imi e frica sa blestem ce are legatura cu el). Acum ceea ce vreau e sa imi implinesc visele, sa numai fie nevoie sa spun ca vreau cat mai mult rau ca sa pot sa pun capat, sa fie bine mereu si sa ma simt implinita sau cel putin sa fiu multumita de mine insami.

Intr-un timp vroiam sa devin emo. Ma gandeam "ce e asa de rau sa fii negativist si sa iti tai venele?(bine partea a 2-a e rea, dar sunt si emo care nu se taie)". In final mi-a trecut ideea ca ma gandeam ca emo sunt cam prosti. Adica nici cand e bine sa nu te bucuri? Nu mergea nici asa. Apoi nu sunt eu genul care sa stea suparata tot timpul. Eu trebuie sa ma prostesc, sa rad chiar si fara motiv, sa fac lumea din jurul meu sa rada.

Am vrut sa devin si satanista. Aici da! Total de acord! Cu bratari cu capete de mort, tepi la gat, cat mai mult negru, rock, metal, ganduri sadice, libertate totala! Cui nu i-ar place? Rock ascult, metal ascult, negru il ador, sadica sunt uneori, dar nu pot sa fiu nici satanista. Am descoperit ca intradevar exista Dumnezeu. Si atunci cand iti doresti ceva si il rogi frumos, te asculta. Spunea cineva ca daca Dumnezeu ne-ar implini toate dorintele ar iesi un dezastru. Si are dreptate. De cate ori nu ne dorim lucruri de care nu avem nevoie sau care chiar mai mult ne incurca?

"Speranta moare ultima!" Pe naiba! Speranta moare prima. Ce te duce mai departe sunt ori: idei despre rau(ca de exemplu sa ii faci cuiva in ciuda ca vei reusi), tupeul, orgoliul, ideea ca ai mai reusit odata in acelasi domeniu, lucru etc., dar niciodata speranta! Nu, asta e o iluzie, o prostie! Uneori si lucrurile rele te pot ajuta in bine. Cand iti doresti ceva e stupid sa zici "sper ca..." mai degraba esti sigur pe tine, mai degraba te minti frumos, mai degraba zici ca daca nu ti le implineste te omori! Asa e mai simplu. Speranta e doar o iluzie, doar un gand ca se poate, dar defapt e imposibil. In unele chestii mai usoare da, poti sa speri, ca altceva practic nici nu ar merge... dar in general speranta e inutila!