Am fost creati din nimic. Ceea ce gandim reprezinta nimic. Existenta noastra - tot un nimic. Poate ca nu exista destin - e tot nimic. Si poate ca visul acela a insemnat nimic. Si daca nu e nimic, atunci spre ce ma indrept? Ce e in fata mea? Tot nimic. In vise sunt stele, coridoare, lumini, intuneric, pasaje, castele, animale, peisaje, cerul, furtuni, ploaie si in final ce ramane? Nimicul absolut. Unde vreau sa ajung? Dincolo de acest nimic. Dar daca dincolo e tot nimic?
O pulbere de praf se agita in jurul meu. Formeaza asa un vartej melancolic, uscat. Vantul imi sufla cu putere soapte pe care nu le inteleg. El le tot repeta la infinit si se chinuie sa ma faca sa inteleg, dar eu nu inteleg. Unde sunt? In jurul meu ar parea a fi o zona arida. Dar nu e soare. Cerul e intunecat, norii sunt adunati si pare ca in curand o sa inceapa sa ploua. Dar aici e uscat. Nu, nu o sa ploua.
Odata am vrut sa zbor. Acum as vrea sa traiesc vesnic. Dar vantul aici vrea sa zbor, vrea sa ma poarte pe culmi nebanuite. In vis. Dar care vis? Visul a murit de mult. Mai sunt in viata? Nici eu nu mai stiu. Caut disperata o oglinda. Doar ea poate sa-mi reflecte trupul. Si daca am ramas doar un spirit ratacit? Imposibil! Oare?
Ratacind pe aici, cu vantul batandu-mi in fata am descoperit ca exista eternitate. Doar ca se numeste "eternitatea nimicului"; nimicul intradevar este etern. Deodata, am realizat unde sunt. In mijlocul nimicului. Si daca plec de aici ajung undeva? Probabil ca nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu