Sinucidere - final sau solutie

Nu vreau sa ma sinucid, dar mi se pare un subiect interesant de discutat. Daca te sinucizi inseamna ca esti las, dar trebuie sa ai curaj sa faci asta (sau sa fii beat, drogat). Totusi a da dovada de curaj facand acest pas inseamna ca tu nu te mai poti bucura de laude, ca “deh” n-o sa mai fii in viata sa ii auzi pe “x” si “y” zicand “ia uite a avut curaj sa se sinucida… incredibil”. Ideea e ca nu e incredibil. Oamenii care incearca sau au reusit mi se par de-a dreptul prosti. Curaj or avea ei, dar inteligenta le lipseste cu desavarsire.

Singura categorie de personae care ar avea dreptul de a se sinucide ca sa zic asa, ar fi cei care au o viata implinita si peste noapte pierd totul si nu mai au posibilitati sa o ia de la capat. Un om de afaceri de success care sa zicem pierde totul peste noapte si care considera ca nu mai are pentru ce trai ar avea oarecum dreptul sa se sinucida. Insa, daca are familie si le face asta celor dragi, atunci iar ajungem la concluzia ca e prost.

In concluzie sinuciderea este finalul, oricum ai analiza situatia. O solutie ar fi doar daca am stii ce e dincolo si daca murim ajungem intr-un loc mai bun in care nu o sa ne lipseasca nimic. Asta sa zicem ca ar fi Raiul. Dar daca ajungi in Iad, ce faci? Viata e un proces complicat de a ajunge la moarte, dar din moment ce ni s-a dat probabil suntem datori sa facem ceva cu ea, ca de exemplu sa invatam sa fim fericiti.

Dincolo de bariere...

As vrea sa pot vedea dincolo de imaginatie, minciuni si zambete false. Sa vad asa cum ar trebui. Atunci cand cineva e suparat si se ascunde in spatele unui zid sa observ chiar daca se ascunde prea bine. Daca nu mi-e prieten poate nu as vrea sa-l ajut, dar as vrea sa prind momentul cand lasa garda jos si arata ce simte cu adevarat.

Vreau sa inteleg lumea din jurul meu. Nu pentru un motiv ca vreau sa-i ajut pe toti, ci pentru ca asa stiu de la ce sa ma astept de la ei. Stiu ca nimeni nu e perfect, dar sa stii dinainte ca cineva o sa te dezamageasca e o chestie mai rara. Atunci cand stii e mai usor... dar cand nu stii, apare vesnica intrebare "de ce?". Asa macar ai avea idee "de ce". Cred.

Totusi nu mi-ar place ca cei din jur sa stie ce e in sufletul meu. Poate intr-o zi nu ma simt prea bine si nu vreau sa arat asta lumii. Poate nu vreau sa fiu intrebata "de ce?", asa cum poate nici ei nu vor... Cine stie cum ar fi mai bine, oare?

Ipocrizia - o arta

Atunci cand nu ai cu cine vorbi, pai nu poti sa vorbesti. Dar tot vorbesti. Si explici. Si nimeni nu intelege nimic. Se prefac ca inteleg, zic ca tine, apoi fac ca ei. Like always. Incerci sa ai rabdare cand defapt vrei sa ii strangi de gat, sa ii mutilezi si apoi sa ii intrebi cu zambetul pe buze: "intelegi ce vreau sa spun?:)" Whatever. Ideea e ca fiecaruia ii place sa faca ce vrea. Ce zice celalalt e total gresit.

E o idee destul de ciudata sa explici cuiva ceva, sa zica ca intelege si apoi sa descoperi (din faptele sale) ca defapt nu a inteles. De ce lumea se preface ca vrea sa asculte, cand defapt nu are chef? Ma enerveaza oamenii ipocriti, si totusi mi se pare interesant sa ii studiez. Sa te prefaci ca iti place ceva atunci cand nu iti place e o arta. Sa te prefaci dragut/a fata de o persoana pentru a te simti tu superior necesita multa munca, un zambet fals care sa para real si o conversatie draguta. Dupa ce ai plecat razi cu prietenii si zici ca ce proasta era persoana aia ca a crezut tot ce i-ai zis. Dar defapt ia-i facut un bine. Pentru ca daca te-ai prefacut indeajuns de bine autnci i-ai facut o zi frumoasa zicandu-i lucruri care vroia sa le auda undeva in adancul ei.

Ipocrizia se manifesta si altfel. Tu esti cel/cea care vrea sa vorbeasca "pe bune" cum se zice, si discuti pe o tema serioasa, iar celalalt pare ca te aproba si dupa ce pleci e ca si cum n-ai fi vorbit niciodata. Sunt pro ipocriziei in anumite cazuri. Atunci cand oamenii cu care discuti chiar merita. Dar cand nu merita de ce sa iti bati joc?Aici deja esti megaipocrit. Si aici e partea unde sunt contra.