Drumul spre eternitatea damnata

Ma simt atat de vie! Pot sa vad de 10 ori mai bine! Aud mai bine... Pot sa ascult soapte dincolo de multe usi inchise. Voci din lumea intreaga imi suna in creier. Pot sa le ascult, sa selectez doar una singura, sau pot sa le estompez de tot. Intuneric e tot ce-mi trebuie! Lumina soarelui acum e lasata in spate. Nu ca nu ar fi frumoasa, dar nu am nevoie de ea! Exact. Nu am nevoie decat lichidul acela rosu care se prelinge pe buzele celui care mi-a facut acest dar: eternitatea! Sunt imortala!

Pot sa alerg fara incetare, pot sa ajung o masina din urma, sau sa prind trenul care duce spre apus. Si il simt cand e in camera. Il simt cand e in apropiere. Il simt cand ma cauta, cand vine spre mine, cand e trist, cand e vesel, cand se hraneste, cand devine de gheata. Daca ma striga pot sa il simt si in vis. El spune ca sunt ca si copilul lui. Dar defapt e ceva cu totul altfel intre noi. E o legatura diferita fata de cea parinteasca. Dar e minunat, oricum!

Am atatea planuri pentru viata asta! Vreau sa studiez mistere, sa imi fac prieteni noi din lumea aceasta noua pentru mine, vreau sa ating performante incredibile. Inca sunt la inceput, dar am destul timp, nu am de ce sa imi fac probleme.

Timpul, acum nu mai e un dusman! Viata, acum nu mai e povara! Moartea, acum a capatat alt sens, un sens indepartat, un sens pe care abia il percep desi in jurul meu continua sa moara multe suflete. Eu trec pe langa ele indiferenta, ca si cum nu s-ar fi intamplat, da, am devenit inumana in scurt timp! Pana cand si el se mira de asta. Nu imi mai este frica de nimic, desi mai sunt destule lucruri care ma pot distruge. Eu nu le iau in calcul. Eu imi vad de drum, de setea de sange, de libertate, de zbor, de frumos! Da, ce frumos e aici! Noaptea pare atat de luminata cand defapt e intuneric bezna, dar eu pot distinge chiar si cele mai mici detalii. Pot simti viata din orice creatura in viata.

De multe ori merg noaptea pe tot felul de strazi si privesc in jur absenta, incerc sa fiu atenta la ce gandesc alti oameni. Cate lucruri noi mi s-au intamplat! Au venit asa toate deodata! Cartile cu vampiri inseamna nimic pentru mine acum. In sfarsit gust din eternitate!

Nimicul absolut

Am fost creati din nimic. Ceea ce gandim reprezinta nimic. Existenta noastra - tot un nimic. Poate ca nu exista destin - e tot nimic. Si poate ca visul acela a insemnat nimic. Si daca nu e nimic, atunci spre ce ma indrept? Ce e in fata mea? Tot nimic. In vise sunt stele, coridoare, lumini, intuneric, pasaje, castele, animale, peisaje, cerul, furtuni, ploaie si in final ce ramane? Nimicul absolut. Unde vreau sa ajung? Dincolo de acest nimic. Dar daca dincolo e tot nimic?



O pulbere de praf se agita in jurul meu. Formeaza asa un vartej melancolic, uscat. Vantul imi sufla cu putere soapte pe care nu le inteleg. El le tot repeta la infinit si se chinuie sa ma faca sa inteleg, dar eu nu inteleg. Unde sunt? In jurul meu ar parea a fi o zona arida. Dar nu e soare. Cerul e intunecat, norii sunt adunati si pare ca in curand o sa inceapa sa ploua. Dar aici e uscat. Nu, nu o sa ploua.



Odata am vrut sa zbor. Acum as vrea sa traiesc vesnic. Dar vantul aici vrea sa zbor, vrea sa ma poarte pe culmi nebanuite. In vis. Dar care vis? Visul a murit de mult. Mai sunt in viata? Nici eu nu mai stiu. Caut disperata o oglinda. Doar ea poate sa-mi reflecte trupul. Si daca am ramas doar un spirit ratacit? Imposibil! Oare?

Ratacind pe aici, cu vantul batandu-mi in fata am descoperit ca exista eternitate. Doar ca se numeste "eternitatea nimicului"; nimicul intradevar este etern. Deodata, am realizat unde sunt. In mijlocul nimicului. Si daca plec de aici ajung undeva? Probabil ca nu.

Un vis frumos

E o zi ca oricare alta. E joi. Azi am ore stupide si nu am chef sa merg la liceu. E o iarna grea. Afara a nins de nu se poate! Urasc ninsoarea, desi, recunosc ca ieri a fost ceva mai cald si nu a fost chiar asa de rau sa ma trantesc un pic prin zapada. M-am trezit intai la 9.30-soarele era pe cer, dar nu am putut sa ma scol din pat si am adormit din nou. Acum e 10.30 si sincer chiar nu am cel mai mic chef. Incep orele la 12.30, in fine, stau aproape de liceu, nu imi fac probleme, dar mai am niste teme de facut.





In sfarsit le-am terminat! Am inceput sa ma pregatesc deja de plecare, am mancat de pranz (si doar de pranz ca dimineata nu mananc-poate pentru ca ma trezesc deobicei prea tarziu si nu mai am timp sa mananc) si nu stiu de ce mi s-a pus un nod in stomac. Poate ca nu am chef sa vad niste fete ale unor persoane (nu am nimic cu nimeni, dar se pare ca stomacul meu are).

In fine... ajung eu in fata liceului, toate la fel ca intotdeauna, aceleasi gasti stand in aceleasi locuri, aceleasi barfe care se aud, aceleasi persoane care fumeaza cu tigarile in mana. Salut niste colegi si ma indrept spre usa liceului, cand, il vad pe el venind. Ma priveste cu ochii lui fix. Pot sa simt asta de la departare. E imbracat in blugi si un hanorac negru. Are freza facuta, azi e chiar simpatic! A trecut pe langa mine, mi-a zambit si mi-a spus "Hey! Ce faci?". Ametita, m-am uitat in jur sa vad, poate vorbeste cu altcineva, dar nu era nimeni in jur. "Bine"-am spus. "Te grabesti?" m-a intrebat el. "Nu" am raspuns. "Ok, atunci, dupa ore, am inteles ca azi termini la 6 si 20... aa... pot sa vorbesc ceva cu tine?". Am zis ca nu e adevarat, stateam si ma holbam la el cu gura deschisa si ningea si zapada cadea si eu eram complet "out"! "Da, sigur... dar nu e prea tarziu? Adica tu ai terminat acum. Mai e ceva pana atunci." am raspuns. "Da stiu. Eu am ceva treaba prin oras si atunci e perfect sa vorbim." imi zambi el. "Ok atunci." am zis.



Am asteptat sa se termine orele... si in sfarsit! Ma astepta la poarta. Cred ca eram rosie la fata, nu atat de la frig cat eram din cauza lui :D:D Se mai intampla... ;))... Asa si ne-am plimbat un pic, aproape ca uitasem ca era frig. Mi-a vorbit de niste chestii total aiurea... l-a care la un moment dat imi spune:
-Te iubesc!
Ne-am oprit din mers si am ramas iar sa ma holbez la el cu o privire gen "vorbesti serios!?!?!? :O:O omg!" Nu a asteptat prea mult si m-a sarutat... wow!!!





A fost cea mai super zi din viata mea din cate cunosc!










[P.S.: pacat ca a fost doar un vis, si acest "el" hm... nu prea exista :-j incercam sa fiu si eu un pic optimista :X]

Ghost in my room

“I walk alone on a lonely road. It's raining and I feel I'm dying on the inside. My soul went to Hell, saw the flames burning through the empty walls of suffering and I’m scared to death. I cry out loud all my pain, but no one can hear me. I’m frightened of life. But I don’t want to die nor to live either.

They say you can’t fall if you hold someone’s hand. That could be true if the person you’re holding could help you somehow. But if he doesn’t understand a thing how can he help you? You can fall as long as you want to if nobody understands.

Why am I crying? Am I dead? Am I alive? Is this earth? Is someplace elsewhere where I should be? Is somebody waiting for me? I’m crying because I’m sad. I’m not dead, but neither alive at all. Yes, it’s earth. I could be home talking to one of my friends, but right now nobody is waiting for me. You can’t save because me you don’t know what’s wrong with me. Everything is wrong with me! I hate life, and life hates me.

Why am I bleeding? Why I can’t stop walking this lonely road? Where am I going? I’m bleeding on the inside, that’s for sure, maybe someone disappointed me or maybe something bad happened recently. I am walking without knowing where I’m going and it’s perfectly ok for me, maybe I don’t have where to go. I’m going to nowhere.

Am I insane? Have I lost my mind? Can you save me? Can anyone hear me? Yes, I am insane and I don’t know who am I or what I’m supposed to do anymore. Yes, I have lost my mind completely and I don’t think I’ll find it soon. You can’t save me because you are so far away. Your soul is more lost than my soul is. You are powerless! Nobody can hear me because the world around me is deaf and blind!

The cars are crashing around me; thoughts of death surround me like an ocean. I try to find a boat to escape but rain drops keep falling down drowning me to death! My soul keeps bleeding until my body goes fading away. I’m becoming a ghost!”

-You entered again in my dreams, stupid ghost in my room! Why the hell do you look like me? You say you represent my soul? And if you are my soul then what the hell it’s inside me? Am I dead? No? Ok, then why are you scaring me to death? You want revenge? Go to hell! Oh, you just went there? Sorry. Get out of my head! That’s a knife? You can hold things in your hands? I don’t want to die! You, stupid ghost! Get lost!...

To be continued…

Viata=Drumul spre Moarte...

Ce e viata? Viata e o forma complexa de activitati, ganduri, intamplari, persoane care se intersecteaza intre ele intr-un mod care te face sa iti doresti sa mori. Te nasti ca sa mori. Gandesti ca sa esuezi. Razi ca sa plangi. Castigi ca sa pierzi. Te bucuri ca sa te superi. Si tot asa. Urasc viata si ea ma uraste pe mine. Incerc sa gandesc pozitiv, dar ea, nenorocita de viata ma afunda! Ma chinui sa resping gandurile negative, dar sunt atat de placute! Ma linistesc, ma fac sa ma simt ca acasa in orice loc. Ce concluzie stupida am descoperit! Auzi, gandurile negative sa te faca sa te simti acasa! De ce s-au dus toate dracului? Pentru ca eu le-am dat. Si le-as mai da inca de cateva ori! Uite asa!

Odata am spus ca imi doresc ca sa nu mi se fi intamplat nimic bun in viata ca sa pot sa ma sinucid fara regrete. Inca mai sunt de aceeasi parere. In anii trecuti am blestemat ziua in care m-am nascut(avand in vedere ca e in trecut nu imi e frica sa blestem ce are legatura cu el). Acum ceea ce vreau e sa imi implinesc visele, sa numai fie nevoie sa spun ca vreau cat mai mult rau ca sa pot sa pun capat, sa fie bine mereu si sa ma simt implinita sau cel putin sa fiu multumita de mine insami.

Intr-un timp vroiam sa devin emo. Ma gandeam "ce e asa de rau sa fii negativist si sa iti tai venele?(bine partea a 2-a e rea, dar sunt si emo care nu se taie)". In final mi-a trecut ideea ca ma gandeam ca emo sunt cam prosti. Adica nici cand e bine sa nu te bucuri? Nu mergea nici asa. Apoi nu sunt eu genul care sa stea suparata tot timpul. Eu trebuie sa ma prostesc, sa rad chiar si fara motiv, sa fac lumea din jurul meu sa rada.

Am vrut sa devin si satanista. Aici da! Total de acord! Cu bratari cu capete de mort, tepi la gat, cat mai mult negru, rock, metal, ganduri sadice, libertate totala! Cui nu i-ar place? Rock ascult, metal ascult, negru il ador, sadica sunt uneori, dar nu pot sa fiu nici satanista. Am descoperit ca intradevar exista Dumnezeu. Si atunci cand iti doresti ceva si il rogi frumos, te asculta. Spunea cineva ca daca Dumnezeu ne-ar implini toate dorintele ar iesi un dezastru. Si are dreptate. De cate ori nu ne dorim lucruri de care nu avem nevoie sau care chiar mai mult ne incurca?

"Speranta moare ultima!" Pe naiba! Speranta moare prima. Ce te duce mai departe sunt ori: idei despre rau(ca de exemplu sa ii faci cuiva in ciuda ca vei reusi), tupeul, orgoliul, ideea ca ai mai reusit odata in acelasi domeniu, lucru etc., dar niciodata speranta! Nu, asta e o iluzie, o prostie! Uneori si lucrurile rele te pot ajuta in bine. Cand iti doresti ceva e stupid sa zici "sper ca..." mai degraba esti sigur pe tine, mai degraba te minti frumos, mai degraba zici ca daca nu ti le implineste te omori! Asa e mai simplu. Speranta e doar o iluzie, doar un gand ca se poate, dar defapt e imposibil. In unele chestii mai usoare da, poti sa speri, ca altceva practic nici nu ar merge... dar in general speranta e inutila!

Last train home...

Simteam nevoia sa ma desprind un pic de zilele perfect la fel. Acasa, apoi scoala, apoi acasa, apoi weekend: tv, calculator, filme si apoi din nou programul stupid. Whatever. E iarna! Si e frig... urasc frigul, si ninge mult(urasc ninsoarea) si e frig din nou! Am simtit nevoia sa evadez. Dar unde? Ce loc as fi putut eu sa-mi aleg decat gara? Da, gara din Constanta... parea un loc interesant (avand in vedere ca in gara e foarte multa agitatie, lumea nu stie incotro sa o ia etc.). Trebuia sa vad ceva nou, bine nu neaparat nou, dar ceva diferit de activitatile de zi cu zi. Am privit cateva trenuri care au plecat.



Eram atenta la viteza pe care o prindeau si ele tot inaintau. Dar mi-am dat seama ca desi parea ca merg inainte ele defapt se intorc. Ce asemanator era drumul trenurilor cu drumul meu! Pare ca o iau inainte, dar defapt e un traseu care e un cerc... intotdeauna plec si am impresia ca voi ajunge in alta parte, dar defapt ajung tot acolo de unde am plecat.




Dupa ceva timp am vazut un tren vopsit in negru, cu vreo 5 vagoane. Imi placea, pentru ca era negru. Nu avea insa pe nimeni in el. Am observat ca lumea urca asa fara bilete si fara bagaje. Ma gandeam o fi vreun accelerat, care doar faci naveta dupa care seara te intorci. Am intrebat in jur si mi s-a comunicat ca e un tren normal si pleaca peste o jumatate de ora. M-am dus in fata lui si am observat ca scria mai jos de geamuri "Last train home-no tickets needed!One ride away!Find your home!". Am stat 10 minute si m-am holbat la ce scria. Era ciudat. Intre timp a urcat ceva lume. Nu erau multe persoane, cred ca in jur de vreo 20. Parea o cursa interesanta. M-am urcat si eu in final. In tren erau in general persoane tinere, doar vreo 4-5 persoane mai in varsta(aproximativ 40-45 de ani). In curand trenul porni si am mers lin privind pe fereastra la peisaje vreo 2-3 ore. Un baiat din vagon de vreo 14 ani a intrebat:
-De unde stie trenul unde e "acasa"?
-Cred ca ai gresit trenul... nu trenul stie unde e acasa, tu stii unde e acasa, cu totii suntem constienti unde este acest "acasa" cu care ne-a incantat trenul sa urcam in el, raspunse un alt baiat de 19 ani.
-De ce esti aici?il intreba o fata de 17 ani.
-Am crezut ca ma duce acasa, incepu baiatul de 14 ani sa planga.
-Poate ca ar trebui sa incerci sa sari din tren, si daca reusesti sa te intorci inapoi, inseamna ca intradevar ai gresit trenul. Probabil pe tine te mai asteapta cineva, acolo, undeva, am zis eu.
Zis si facut. L-am ajutat cu totii sa sara din tren pe un geam si a cazut in zapada, pe un camp. Din 23 de persoane, am ramas 22. Cu ceva in fata noastra se vedea un pod. Care bineinteles, se termina la jumatate. Mai incolo era apa. Marea, marea mea iubire!




Ne-am privit cu totii cu subinteles si am asteptat sa ajungem pe pod. Sinele trenului pareau sa scartie mai rau decat inainte si curand o porni cu toata viteza inainte in gol! Am simtit nivelul apei cum se ridica, era tot mai rece, mai ud... Totul se scufunda rapid. Am mai putut sa spun doar:
-Voi ajunge acasa! Stiu ca ma astepti acolo!
Dar cine sa ma astepte? Dracu' poate! Ca nu ma astepta nimeni... Am simtit apa marii cum nu mai imi permite sa respir, totul era in valuri si frig si teama si deodata imaginea s-a stins, s-a pierdut si s-a inegrit. Acum e intuneric. Dar va fi din nou lumina, doar trebuie sa imi pierd constienta de tot si sa ajung la capatul tunelului. Acolo, intradevar, va fi lumina. Adio!

Teorii in contradictie cu practica(zborul-posibil?)

Tu esti aici. Eu sunt acolo. Suntem ca doua linii paralele. Nu ne intalnim niciodata. Dar, conform unei teorii mai complicate ne putem intalni intr-un punct din infinit. Dar cine a ajuns pana la infinit? Nimeni. E ciudat ceea ce spun? Sa nu ti se para, caci sunt anumite reguli care depasesc capacitatea de intelegere a omului(cel putin teoretic). Cum adica doua linii tampite paralele nu se intalnesc niciodata, dar intr-un punct de la infinit se intalnesc? Suna ironic... E cam si cum ai spune cuiva: "Desigur, visul tau e imposibil sa se implineasca, dar poti sa speri mereu sa se implineasca." Pe mine nu ma intereseaza acum de vis, pe mine ma intereseaza sa vad punctul ala de la infinit unde se intalnesc liniile alea paralele. Dar n-o sa-l vad... asa cum nici vreun vis imposibil nu o sa se implineasca.





Daca iti doresti sa zbori, nu te opreste nimeni. Poti sa iei primul avion si sa zbori unde vrei tu. Dar cine vrea sa zboare cu avionul? Tu vrei sa te inalti spre cer, cu aripi, sau fara, dar sa o faci prin fortele tale, sa simti aerul venindu-ti in fata cum le vin si pasarilor... Vise, vise, si iar vise? Cine ti-a dat voie sa visezi atat? Dar daca vrei intradevar sa vina sfarsitul lumii impune o regula tuturor, sa inceteze sa viseze imposibilul! Atunci chiar ca s-ar sfarsi lumea. Deci, rezulta ca noi ne hranim existenta cu vise... vise desarte care unele se vor implini, majoritatea nu. Cine ne poate opri, pe noi, care suntem considerati fiinte inteligente(ne folosim doar 15% din creier, si geniile ar ajunge pana la 20%). Dar daca tot suntem atata de inteligenti, de ce nu ne folosim tot creierul? Iti inchipui ce am putea face cu 100%, daca doar geniile folosesc 20% si ai vazut si tu cate exista (acceleratoare de particule, internet cu fibra wireless, tot felul de aparate medicale complicate, avansari in industrie, masini de tot felul). Avem atatea pe lume, si totusi nu stim cum sa ne bucuram de ele. Noi, daca suntem asa de inteligenti, de ce nu putem face ce pot cu usurinta ale vietati si sa zburam? De ce nu putem sa zburam?






Sunt unele intrebari, la care nu gasesc raspuns intotdeauna. Uneori ma chinui sa trag concluzii bazate doar pe ideile mele si din cele auzite de pe aici-colo. Ma multumesc cu raspunsurile mele, dar apoi intreb din nou si mi se pare ca teoria e gresita. De ce oare? Pentru ca nu am niciodata un raspuns final, un raspuns care sa ma multumeasca pe deplin, care sa-mi satisfaca toata curiozitatea intrebarii. Ce m-a apucat cu zburatul? De ce vreau sa zbor? De ce am visat ca aveam aripi si am zburat? De ce mi-a placut asa de mult visul? De ce in povestile mele sunt ingeri care au aripi si zboara? De ce imposibilul este atat de atragator? 30 Seconds To Mars au o melodie foarte sugestiva care trateaza acest subiect "imposibilul" intr-un mod care iti atrage atentia. Se numeste "Savior".





Iata si versurile:

--Until you crash
Until you burn
Until you lie
Until you learn
Until you see
Until you believe
Until you fight
Until you fall
Until the end of everything at all
Until you die
Until you're alive

Don't save me, don't save me, cause I don't care
Don't save me, don't save me, cause
I don't care

Until you give
Until you've used
Until you've lost
Until you lose
Until you see, how could you believe?

Until you've lived a thousand times
Until you've seen the other side
This is my chance, this is my change.

Don't save me, don't save me, cause I don't care
Don't save me, don't save me, cause
I don't care

Until the truth becomes a lie
Until you change, until you deny
Until you believe

This is my chance, this is my chance
I'll take it now because I can
This is my chance, I want it now

Don't save me, don't save me, cause I don't care
Don't save me, don't save me, cause
I don't care

Save me, save me, save me
Save me, save me, save me
I don't care--


Sunt sigura ca e o poveste destul de interesanta in spatele acestor versuri care in fond exprima dorinta cuiva de a nu fi salvat pana cand nu treci prin toate cele specificate, care nu sunt de-a dreptul niste lucruri imposibile. Unele bineinteles nu le putem trece ca sens propriu, caci atunci intradevar ar fi imposibile. In fine, daca cineva ar trece prin toate experientele care sunt in versuri, ce chef ar mai avea acel cineva sa mai salveze pe un altul, care probabil nu a patit atatea? Cui i-ar mai pasa de restul lumii dupa ce ar fi vazut chiar toate partile(sau majoritatea) rele ale lumii, din lume etc.? Probabil nimanui(cel putin nu om).





Spune-mi tu acum, se merita sau nu sa visezi? Eu zic ca se merita, pentru ca pana la urma asta e ce ne ramane de facut, atunci cand nimic altceva numai e. Suna trist? Asta e realitatea. Dar ai dreptul sa speri la o lume mai buna(desi nu crezi in ea). Ai dreptul sa te autodistrugi, sa te dezamagesti, dar la ce folos? De ce trebuie sa fie mereu batalia asta intre tine cu tine? Te intrebi cum de la niste linii paralele am ajuns la zbor(respectiv lucruri imposibile) si apoi la o trupa alternative, am inceput sa comentez o melodie de-a lor, dupa care am trecut la intrebarea daca merita sa visezi? Daca ai citit cu atentie ai vedea ca am legat toate astea intr-un fel sau altul... Am comparat banalitatea lor existenta sau non-existenta cu exemple din viata reala. Pur si simplu am incercat sa leg teoria cu practica. Si ce a iesit? O mare contrazicere. Liniile paralele se intalnesc, dar defapt nu se intalnesc. Visele se implinesc, dar defapt nu se implinesc. Melodia trupei 30STM e draguta, dar la ce iti foloseste in viata(decat daca esti un dependent al muzicii, cum sunt eu, si adori sa traiesti din melodii si asculti muzica non-stop)? Comentariile mele la toate astea la ce iti folosesc daca nu crezi sau nu intelegi ce vreau sa spun? Si daca pana la urma intelegi la ce iti folosesc oricum toate astea?

"Perfectul" si teoria lui "niciodata"

Nnimic nu e perfect. Si perfect nu e nimic. Din moment ce perfect nu e nimic, inseamna ca perfect e ceva. Dar ce? Oamenii in niciun caz. Trebuie sa fie cate un defect sau mai multe intotdeauna. O situatie? Imposibil. Cum sa fie o situatie perfecta? Trebuie sa existe ceva care sa o strice. Un lucru? Trebuie si el sa aiba un defect din fabricatie sau ceva care nu e perfect.



Atunci ce e perfect? Un vis. Da, un vis e perfect! Ai putea sa il visezi noaptea sau sa ti-l imaginezi, dar poate fi perfect! Si visul acesta daca s-ar implini in realitate sg nu ar mai fi perfect... Dar poate fi aproape perfect... Dar sigur ai sa spui k nu se va implini oricum. Probabil ai dreptate.




In general sunt 2 variante: potzi sa alegi sa visezi si sa speri k poate totusi se va intampla cv ce astepti sau potzi sa te duci dracului. Mai sunt si alte variante, Stiu. Dar majoritatea oamenilor le vad doar pe astea 2. 50% se duc dracului, 30% aleg sa viseze, 20% lupta pt a le fi mai bn dintre care doar 5% sau chiar mai putin stiu si cum sa lupte.





Nu incerc sa conving p nimeni nimic. Doar pe mine. Nu stiu exact ce. N-am pierdut un pic printre ganduri. Un pic cam mult... dar stiu un lucru sigur: n-o sa ma dau batuta, niciodata! Desi se spune "niciodata sa nu spui niciodata" - deja ai zis cuv "niciodata" si fraza se contrazice singura :)) deci pot sa spun "niciodata" cand am chef :) Sper insa sa nu o zik atunci cand nu e cazul :-S ...

Multe din tot ce s-a intamplat numai conteaza, desi odata au contat...

Ce caut defapt?

Un drum pustiu... un drum pe care n-ar trebui sa fiu! De ce sunt aici? Dar unde sunt? Unde ma indrept? Ce caut? Poate o viata, poate o speranta, sau poate doar liniste. Liniste, pentru ce? Ce s-a intamplat atat de grav de caut linistea de parca ar fi aerul pe care il respir? Poate nu caut liniste. Poate caut altceva, poate caut o lume mai buna, intelegere, vise implinite, poate nu caut nimic defapt. Unde esti tu? Tu nu mai esti demult. Nici nu ai fost vreodata. Ai fost doar o speranta din marea de vise moarte care s-a stins de mult. Nu te caut nici pe tine. Nu stiu ce caut. Poate o lacrima, poate un sarut. Dar nu orice fel de sarut. Nu caut un sarut fizic, caut un sarut al implinirii viselor, un sarut plin de fericire, un sarut care sa-mi lumineze chipul, un sarut pe care n-am sa pot sa-l uit vreodata.

Poate doar m-am pierdut prin viata. Poate realitatea a devenit confuza si ma cred in alta parte, poate nu mai recunosc lucrurile din jurul meu, lucrurile din realitate. Am amestecat visele prea mult cu realitatea. Ce mai e adevarat si ce a ramas minciuna? Poate si insasi existenta mea e o minciuna. Dar nu ar conta. Chiar m-as bucura. Ar fi frumos sa stiu ca nu exist defapt, ca sunt gandul cuiva, apartin de o imaginatie bolnava si cand se va hotari sa ma distruga atunci voi muri. Poate fac parte dintr-un joc video si cand imi pierd toate vietile mor. Dar ce fac atunci cand dai "New game"? Ma nasc din nou!? Nu! Nu vreau asta. Vreau sa dorm si sa visez un vis frumos, un vis perfect, un vis care sa nu imi dea impresia ca e vis si sa porneasca din realitate si sa o schimbe in asa fel incat sa fiu fericita, foarte fericita! Chiar daca, in final, e doar un vis. Sper doar sa nu aflu vreodata ca a fost nimic mai mult decat o iluzie. Da, o iluzie din care sa nu-mi revin! Ar fi pacat totusi caci nimic din ce as putea realiza totusi ar fi doar impresie si doar eu as stii de succesele mele in timp ce restul lumii m-ar compatimi dandu-si seama ca sunt rupta complet de realitate. Ar fi pacat pentru mine, nu?

Dar ce iti pasa tie? Tie nu iti pasa. Nici nu ar avea de ce. Tu esti doar o fantoma trecatoare, o figura fara importanta care citeste si pleaca mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu esti nici o minune, nici o solutie pentru mine. Esti doar o umbra care dispare cand soarele apune. Dar nu ma aflu aici sa cercetez asupra existentei tale. Sunt aici sa descopar ce caut. Dar o sa gasesc? Cum pot sa ma gandesc la asta, cand eu nu stiu ce vreau defapt? Chiar toate trebuie sa aiba legatura cu imaginatia si cu o lume ireala? De ce in realitate nu poate fi cum vrei? De ce trebuie sa faci nenumarate sacrificii pentru mici clipe de fericire, de ce trebuie sa te adaptezi unor reguli fara logica ale realitatii? Pur si simplu, DE CE? Aceasta intrebare nu are de multe ori un raspuns. Cred ca m-am si plictisit sa-l mai caut.

Ai o soltuie? Stiu ca nu ai, dar simteam nevoia sa te intreb. Dar cine esti tu? De ce m-ar interesa, oare? Poate totusi te caut pe tine sau poate ma insel. Daca ai cum sa ma ajuti, e ok, daca nu, poti sa pleci. Prezenta sau absenta ta nu ma influenteaza cu nimic, nici rau, nici bun. Lasa-ma doar sa fiu o visatoare, sa imi iau zborul mereu pe nepregatite si sa cad din cer atunci cand ajung la inaltimea cea mai mare si sa cad in spini! Sa iti spun niste versuri, dintr-o poezie de a mea(care se numeste "Suflet cazut"), sunt chiar ultimile 4:"Daca tu o sa vrei sa mori,Sa numai vezi lumea-n culoriNu te opresc caci sunt nimeni,Doar un suflet cazut in spini."Aceste versuri sunt total neadevarate, pentru ca eu sunt genul de persoana care imi place sa ajut. Prietenii stiu asta bine. Imi place sa le dau sfaturi. Uneori mai ajut si necunoscuti. Ai naibii necunoscuti! De ce se amesteca ei in viata mea? De ce imi pasa mie de problemele lor? Scuze, unele persoane m-au dezamagit complet. De la prieteni foarte buni, am ajuns sa intrerupem legatura de tot. Tragic, nu? O persoana pe care ai ajutat-o mult, un prieten care parea a fi pentru totdeauna, sa ajungi sa il dispretuiesti profund si sa numai vrei sa vorbesti vreodata cu el. Aici sa stii ca nu fac referire la capitolul "iubire", chiar nu are nicio legatura, e vorba strict de prietenii.

Libertate - vreau sa fiu libera ca pasarea cerului!

Vreau sa evadez! Vreau sa ma pierd de lume pe o insula pustie, fara calculator, fara internet, doar cu o coliba din lemn destul de incapatoare pentru o persoana, cu o bucatarie modesta si o camera cu un pat moale. In jurul meu vreau sa fie multa verdeata, multi copaci, flori si plante de tot felul. Sa imi gasesc mancare cu usurinta, sa fie mereu cald... Sa am cateva haine pe care sa le spal intr-un rau din apropiere, cu apa limpede si care sa curga dintr-un munte de undeva din nord. In zilele ploioase sa ies afara si sa alerg prin ploaie, pe plaja in picioarele goale. Sa ma bucur de natura si sa uit de existenta lumii, sa fiu doar eu cu mine. Sa am hartie si pix sa pot sa imi scriu idei oricand simt nevoia sau sa fac conversatii imaginare cu extraterestri. Sa fiu libera ca pasarea cerului si sa nu fiu invidioasa cand vad un pescarus zburand sus pe cer. Sa fiu aproape de soare si noaptea, de luna. Sa stau intinsa pe iarba proaspata, sa simt miros de salcie si sa inumar stelele incercand sa recunosc vreo constelatie cunoscuta sau sa atribui forme proprii imaginatiei mele cerului plin de stele. In noptile ploioase sa stau in coliba privind la geam cum cad picaturile si sa privesc oceanul din apropiere. Sa ma chinui sa-mi fac o barca din lemn si de fiecare data sa se scufunde si sa ma enervez dupa care sa rad de propria mea naivitate. Dupa o luna sa gasesc un animal care sa-mi fie devotat, sa fie ceva asemanator cu o felina sau un caine pufos si mare cu ochi albastri sau verzi. Sa-mi tina companie cam vreun an asa. Dupa care nu sunt sigura daca as schimba modul asta de trai. O sa ma bucur de inconjurul naturii in fiecare zi, voi zambi cand afara va fi soare, voi alerga prin ploaie si voi fi cu adevarat fericita! N-am nevoie de ei, ipocritii societatii si de conceptiile lor tampite despre lume, nu am nevoie de politica lor nedreapta si de falsele lor sentimente! Nu am nevoie de nimeni! Doar de mine si un animal. Si sa fie cald. Si sa pot sa traiesc. Atat. E de ajuns. Cred totusi ca oamenii nu au fost vreodata fericiti cu adevarat. Insulele pustii cu cate un om care nu vrea sa plece de acolo sunt doar in filme sau jocuri. Realitatea e cu totul diferita. Ma gandeam la indieni, ei traiesc in natura, dar trebuie sa omoare pentru carne si sunt sigura ca nu au o comunitate de care sunt complet mandri si nu si-ar schimba in niciun fel modul de trai. Vreau sa ma bucur de rasarit si de apus, vreau sa gust din vantul plin de mirosul florilor si sa simt ca traiesc, sa nu fie nimeni in preajma mea, astfel nu vor exista conflicte si voi putea face ce doresc fara sa ma gandesc la nimeni... Totul ar fi perfect, pacat ca nu va fi niciodata adevarat. Lucrurile perfecte nu exista. Dar poti sa visezi incontinuare. Nu ca ar schimba cu ceva realitatea sau problemele si nervii de zi cu zi, dar e o solutie temporara care este placuta tuturor. Sa visezi e o arta! Visele tale pot fi placute pentru ceilalti, le pot aduce buna dispozitie, doar ca pe tine te vor intrista mereu in final, pentru ca visele raman vise. Ar fi prea frumos ca sa fie adevarate, nu-i asa? Imi place sa vorbesc, sa povestesc, si in final sa nu spun nimic. E refugiul meu contra societatii. Uneori, incep prin a-mi exprima opiniile adevarate, dar continui prin a-l deruta pe cel cu care vorbesc incat numai stie ce vreau si ce nu vreau defapt. Cateodata ma pierd si eu. Dar un lucru e sigur: imi place sa visez, si oricat de idioata ar fi viata visele nu o sa mi le ia nimeni, pentru ca doar eu am dreptul sa le omor, sa le reinvii, sa le strivesc, sa le dau speranta. Sunt propria mea stapana. Factorii din jur care influenteaza visul sunt doar slujitorii, eu sunt cea care ia deciziile in final. Poate gresesc cu un lucru: visez prea mult. Opreste-ma daca poti!

O seara de iarna... confuzie...

Am creat blog-ul asta pentru ca am multe de spus si nu stiu cui sa i le spun. Cine sa ma inteleaga? Tu? Cu siguranta nu. Nu-mi pasa oricum. M-ai contrazice la ce am de spus, normal. Nu incerca sa negi. Nu am avut niciodata probleme cu adevarat grave: am toata familia(aproximativ) cu mine, am prieteni, am avut parte de distractii, chestii interesante... nu ma pot plange. Dar conceptul meu despre viata e un pic diferit. Sunt o fire pesimista. Cred ca educatia e de vina. Nu parintii, ci eu. M-am uitat la prea multe telenovele si am tendinta sa dramatizez totul :)) bine, nu chiar totul, dar aproximativ. Acum numai imi plac, dar mi-au ramas in cap niste idei tampite pe care nu stiu cum o sa le scot vreodata.

Apoi am descoperit ca viata nu e ca in filme. In filme se termina frumos, aici nu. Realitatea e cu totul diferita. Am citit carti, sau am incercat(caci nu le-am terminat) de psihologie si de problema asta cu a fi optimist/pesimist cum sa ai succese in viata, in fine, chestii de genul. M-au ajutat pe moment, dar cum am pus cartea jos si am revenit in lumea reala am realizat ca nu e asa de simplu.

Am urmarit un documentar "The Secret", e foarte bine realizat. Ti-l recomand, oricine ai fi. Dar sa nu crezi ca tot ce spune acolo e chiar adevarat. Am sa iti dau un exemplu concret. Acolo spune ca un gand pozitiv are o putere de 1000 de ori mai mare decat un gand negativ, dar nu e adevarat. Poate pentru astia dinafara o fi, pentru ca ei au alta mentalitate, dar pentru romani e putin degeaba :)). Deci fii atent/a un gand negativ daca iti trece fulgerator prin minte se poate implini in urmatoarea clipa, si apoi daca te concentrezi cu pasiune(cum avem noi tendinta sa facem deobicei) pe un gand tot asa negativ stii cate lucruri negative ti se pot intampla? Un gand pozitiv e egal cu 0 in fata unuia negativ si asta pentru ca ne-am obisnuit sa gandim rau ca si cum asa ar trebui sa se intample.

Apoi, o sa zici ca te-ai schimbat de ceva timp si ca ai gandit pozitiv, dar nu s-a intamplat nimic bun pentru tine. Hai sa iti spun un secret: gandurile negative inca te mai urmaresc si o sa fie destul de greu sa scapi de ele de tot, pentru ca in orice situatie rea va trebui sa gandesti pozitiv si sa speri spre bine ca in ceva timp(nu stiu cat) sa se intample mai multe lucruri bune in viata ta si sa nu mai pierzi asa ceva ce pentru altii e foarte usor sa castige. Suntem diferiti, dar cineva spunea odata: mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate.

Inteleg ca visele sunt frumoase si e pacat sa le distrugi dinainte de a se contura putin. Dar ce greu e atunci cand iti intra in vene si apoi se sparg, nu-i asa?(si aici nu fac aluzie la ceva fizic) Visele, vai, ce frumos e sa visezi! Cat as mai visa! Pacat ca visele mele se termina prost oricum. Eu scriu povesti, sunt destul de lungi, ideea e ca toate se termina prost. Ma gandeam la Eminescu, el are niste poezii triste, oare astea nu au influentat viata lui in negativitate? Sunt curioasa insa ce viata a avut Bacovia, care are niste poezii cu adevarat macabre! Le ador, nu pot sa neg... si inspre partea aia ma indrept si eu, dar ma intreb, o sa stiu sa ma opresc inainte sa cad in prapastie? Sau am cazut deja? Mai pot sa ma ridic?

Pe calculator am niste texte... le-am denumit "confesiune de ganduri" sunt strict personale... asa ca nu le voi posta, dar vreau sa zic ca acolo imi exprim sentimentele sincer(ca acum doar ca mult mai exemplificat si fara retineri in anumite chestii) si am constatat ca uneori exagerez... dar in final tot la concluziile alea stupide ajung(care sunt bineinteles negative si nu au un final happy... si care ma deprima evident si care uneori nu au logica, dar alteori le vad ca pe orice zi obisnuita si uneori nu inteleg nici eu, pe cand alteori imi sunt super clare). As vrea sa numai ajung la ele si o sa am grija de asta. Cred. Incerc sa ma tin pe linia de plutire si sa nu mai cad, sau cel putin daca tot cad sa nu fie tepi jos cum sunt mereu.